Am citit anunţul tău din Clinchetul şi m-am hotărât să-ţi răspund. Nu m-am gândit la măritat (mai e până acolo, am numai 22 de ani), odată şi odată va trebui făcut şi acest lucru…dar… Cred că nu eşti tradiţionalist, să-ţi trebuiască fată mare, fată fără experienţă. Nu că nu
aş fi… dar un om tânăr, cu tabieturi şi cu ticuri, îţi dai seama că-i plictisitor, devine şi arogant, şi să începi viaţa cu de astea…hm… plictisitor. Sandy dragă, nu scrii, ai apartament, maşină, ceva pus deoparte? Bacu-i bac dar nu ţine de foame, de frig şi apoi numai cine nu a vrut nu a luat BACU-1 pe vremea cizmarului, aşa că… Observ că
de greu nu eşti tare greu, ti-i mai face tu. Nu ar fi stricat o poză, dar nu-i obligatoriu. Oricum, după ce îmi dai răspunsul ne-om înţelege noi cum să ne vedem şi ce-om face.
Te pupă Ada.
Poate după terminarea lecturii ziarului, mulţi şi-au pus problema dacă pe aceasta fiinţă o cheamă Ada sau ADĂ! În virtutea înţelegerii,
redactorul Clinchetului, în săptămâna următoare, a publicat a doua scrisoare cu următorul conţinut:
Sandule sau Sanyi!
Deschiderea publică, a inimii tale, în căutarea altei inimi doritoare de-a bate la unison cu a ta, m-a impresionat adânc. O fiinţă aşa de deschisă în aceste vremuri, când toată ţara e angajată într-un partid, într-o organizaţie, când toţi se feresc să-ţi spună ceva, pentru a nu-ţi divulga altceva, e un lucru deosebit de rar şi de frumos. Scumpule, apelul tău a fost fermecător şi de efect. Aş dori să te cunosc, să te văd, dar tu să nu ştii. Văd că la culoarea părului eşti ezitant, ceea ce îţi divulgă caracterul tău melancolic, romantic. Nu te cunosc, dar îmi placi. Cu toate că ai caracterul melancolic, este ciudat când îmi spui că ochii-ţi sunt de culoarea gri-oţel, întrucât cine are această culoare (de fapt albastru stid, albastru de oţel) sunt firi şi caractere dârze, dure, hotărâte. Deci, ceva nu concordă în descrierea înfăţişării tale. La părul tău, trebuie să ai ochi verzi sau căprui, uită-te bine, iubitule! Apoi eu sunt FECIOARĂ (ca zodie, dragă), tu ce horoscop ai, nu de alta, dar există incompatibilităţi pe care văd că tu nu le ştii şi nu am de gând să mă tot „probez la infinit cu fiecare. Doresc şi eu, ca orice femeie, să „intru în funcţie, să mă realizez carevasăzică. Oricum va fi, sinceritatea ta directă m-a dărâmat şi de nu ai angajamente ferme, MIMIŞOR e a ta.
Pa, iubitule!
După publicarea acestei scrisori, redactorul era cam dezorientat. Nu-i vor imputa cititorii un asemenea „ aranjament matrimonial? Gândeşti că erau de pe vremea lui Nenea Iancu, dar ce să facă, dacă a promis, promisiunea rămâne şi trebuie onorată, cu riscul unor reproşuri din partea patronului. A mai trecut o săptămână, în ziarul de sâmbătă a publicat şi conţinutul celei de-a treia scrisori, cu următorul mesaj:
“Domnule Sandu,
Şi eu sunt timidă, dar n-aş fi procedat aşa. Dacă tot ai făcut-o, te rog să-mi spui: doreşti cu adevărat să te căsătoreşti? Dacă da, pot să-ţi spun că şi eu am tot atâtea studii ca şi tine, sunt însă mai slabă, condiţiile mele materiale sunt mai „subţiri. Este prima oară când mă gândesc la această situaţie ca la o punte salvatoare, eu fiind şomeră.

Ar fi bine de-am avea un acoperiş. Îţi trimit o poză şi de ai gânduri serioase mă găseşti pe strada Uzinei, nr.14.
Sanda
P.S. Dă-mi un semn cât mai repede, nu am ce să mai aştept de la viaţă!
Aceeaşi”
Ingrată-i meseria aceasta de ziarist! De la un anunţ banal, ajungi să cunoşti necazurile şi disperarea semenilor, parcă ale tale nu-ţi sunt suficiente. Greu este să trăieşti printre atâţia oameni în suferinţă şi necazuri, care în loc să se termine parcă se înmulţesc de la o zi la alta şi nu se întrezăreşte când se vor sfârşi. Poate înainte de-a ne încheia noi vieţile, de-a pune punct la ceea ce cineva spunea că-i cel mai preţios avut: VIAŢA.
Doamne, ieftină-i EA şi BANII…
În ultima scrisoare publicată de Sebi în „Clinchetul, se puteau citi următoarele:
Domnule Sandu,
Aflând din ziarul local dorinţa dumneavoastră de a face acest pas, al întemeierii unei familii, eu, ca femeie matură, necăsătorită, cu experienţă, v-aş putea îndruma, ajuta sau chiar însoţi în această acţiune de viaţă. Rămâne să meditaţi dacă vă doriţi o femeie cu vaste cunoştinţe şi experienţă pe măsură, sau una care nici măcar nu are metodă şi personalitate conjugală. În caz că veţi milita pentru o persoană distinsă, experimentată, aşa cum sunt eu, accept o întâlnire intimă.
P.S. Poza-i moft ! Să descoperi originalul !
Cu simpatie,
Lulu
Cu sufletul uşurat, redactorul aruncă ziarul, satisfăcut ca orice om care a terminat o treabă incomodă, neplăcută, o corvoadă, când, în pragul uşii, apare petentul, Sandu.
– Vă salut ! Domnule redactor…
– Bună ! Ce mai faci ?
– Spre ruşinea mea, am venit cu o nouă şi mare rugăminte.
– Cum, domnule?! Chiar acum m-am felicitat că am terminat cu bine cele „patru rugăminţi, că am scăpat de-a mai fi muştruluit şi acum iar începi?
– Nu v-aş mai fi deranjat, dacă nu aş avea un angajament extern şi efectiv nu am timp să le răspund acestor fete la scrisori şi nu doresc să fim catalogaţi ca neserioşi. Vă rog frumos să-mi faceţi „un pustiu de bine”, să publicaţi şi răspunsul meu. Vă rog frumos! Vă rog mult! Să scriu patru sute de scrisori în două zile, mi-e imposibil şi nici să nu le răspund la scrisori nu se face, întrucât totul a pornit de la mine, prin ziarul dumneavoastră.
– Domnule ! Vrei să mă vezi şomer? Ce te ţii de capul meu?!
– Mi-ar părea nespus de rău să vi se întâmple aşa ceva, mai ales că şi eu mi-am dat demisia, dar spuneţi şi dumneavoastră, ar putea fi o altă cale să fac public anunţul meu? M-am gândit la radio, dar nu toate au „Radiotonul, numai cele care au aparat cu patru lungimi de undă, ori asta acum costă…

Deci, oricum socotim, tot aici ajungem, la ziarul dumneavoastră.
– Ia să văd! E mult material?
– Nu-i mai mult ca o scrisoare.
– Bine omule, mai facem şi chestia asta şi apoi punem capăt, să nu ne pună nouă alţii. Ne-am înţeles?
– Bine, cum spuneţi dumneavoastră. Vă mulţumesc frumos.
Redactorul a citit materialul (scrisoarea), care suna aşa:
Stimate domnişoare
În urma anunţului dat de mine in ziarul „Clinchetul”, prin care îmi exprimam dorinţa de-a întemeia o familie, am fost onorat şi vă mulţumesc că la apelul meu, mi-au răspuns 417 domnişoare. Scriu această cifră pentru a vă da seama că mi-au parvenit toate scrisorile dumneavoastră. Sigur că le-am lecturat pe fiecare, patru dintre ele au fost publicate de domnii de la ziarul „Clinchetul” şi cu toate că pe mine m-a impresionat cel mai mult scrisoarea Sandei, dacă doriţi, nu refuz să mă întâlnesc cu oricare dintre dumneavoastră. Momentan nu pot să fac acest gest întrucât m-am săturat să fiu „criminal”. Spun asta fiindcă aşa m-am simţit cât timp am lucrat la PHOENIX, de unde acum mi-am dat demisia. Cu toate că aveam un salariu mai bun ca mulţi alţii şi lucram numai patru ore, gândul că sunt criminalul băimărenilor şi al viitorilor mei copii, m-a făcut să renunţ la acest serviciu. Am un angajament de o lună în Ungaria, pentru o specializare în construcţia centralelor termice de bloc ce urmează să le fabrice noul meu patron. După întoarcerea mea din Ungaria o să putem relua firul nostru de acolo de unde l-am întrerupt. Considerând scrisorile dumneavoastră ca o favoare, vă mulţumesc şi sunt nerăbdător să vă întâlnesc.
Cu multă consideraţie Sandu
Omul nostru a plecat din redacţie, a plecat şi din ţară, se gândea redactorul Sebi, aşa că va fi linişte… LINIŞTE pentru ziarişti?! Legat tot de această problemă, au mai sosit câteva scrisori întârziate, apoi o scrisoare recomandată din Ungaria. Sebi a deschis-o, a citit-o şi a făcut o faţă „de ceară”. Aşa se întâmplă întotdeauna, atunci când o nenorocire îi loveşte pe cunoscuţii noştri, pe apropiaţi, rudele. Scrisoarea lui Sandu, căci el scria, de această dată nu mai ruga pe nimeni nimic, trecea direct la problemă, la necazul lui.
Stimate domnişoare
Îmi vine nespus de greu să vă spun, dar dintr-o promisiune certă pentru domniile voastre, am devenit o nulitate, şi pentru dumneavoastră şi pentru mine, de fapt pentru toată lumea. Pe scurt, lucrând la valţul care îndoaie tabla de 2 mm, o daltă s-a prins între valţuri şi a fost proiectată aşa cum un automobil proiectează o piatră, scăpată din prinsoarea roţii, drept în faţa mea. Efectiv nu mai ştiu dacă am ochi sau nu, întrucât toată partea stângă a capului mi-e pansată. Lângă mine, zi şi noapte, stă o infirmieră (asistentă) pe nume Kati. Cum o văd eu cu ochiul drept, este frumuşică şi tânără, dar de la ea nu am aflat nimic de starea mea şi mi-a promis că de pun mâna pe pansament, cheamă „băieţii şi-mi vor lega mâinile. Nu ştiu cât am stat fără cunoştinţă, timp în care am fost transferat de la spitalul din Budapesta aici, în Miskolc. În acest context, trecând din rândurile bărbaţilor în rândurile handicapaţilor, anunţul din Clinchetul nu-şi mai are justificarea.