Prietenul se uita la mine ca la „phi… departe de casa noastră!”… văzându-se fixat intens era gata s-o ia la fugă. Ghicindu-i intenţia, îl prind de braţ şi-l oblig să stea să mă asculte. După ce mi-am tras sufletul, timp în care şi prietenul meu s-a liniştit, am încercat să-i spun tărăşenia vieţii mele. Colegul m-a ascultat, a mai scăpat câte un: îhî… da… şi cam atât.
La un moment dat am strigat la el:
– Zi şi tu ceva! Ce să fac!? Sfătuieşte-mă! Nu mă vezi că-s la limită cu nervii, fizic şi cu căsnicia? Înţelege-mă, eşti singurul om de la care mai pot primi un sprijin, un sfat!
– Ştii, eu nu sunt expert dar, cred că un medic endocrinolog ţi-ar putea rezolva situaţia.
– Cum… tu crezi că eu mă pot duce la un endocrinolog unde se duc toţi homosexualii, impotenţii şi alţii?!…
– Dacă ţii la căsnicia ta, fă-o…
– Ne-am salutat, ne-am despărţit. Bănuiam că ăsta este cel mai deplasat sfat ce puteam să-l primesc. Şi dacă, totuşi, nu era altul? Am stat la îndoială o vreme apoi, încet, am început să mă apropii de policlinică. M-am orientat cam pe unde ar fi cabinetul respectiv şi, decepţie, lângă uşă erau cam 20 de persoane. Nici nu mi-am pus problema să aştept. Am plecat aşa cum am venit. Am încercat şi după masă. Situaţia era aceeaşi. Am mai revenit şi peste 2-3 zile, poate atunci să fi fost cu 3-4 persoane mai puţine. Azi aşa, mâine tot aşa, am început să am o nouă ocupaţie: să văd uşa la ENDOCRINOLOGIE şi să număr pacienţii, după care plecam.
Într-o zi, era o epidemie de gripă în oraş, spitalul era în carantină şi… la uşă nu era nimeni. Nu-mi venea a crede… Asistenta mă invită înăuntru.
– Bună ziua!
– Bună!
– Domnu’ doctor…
– Dezbracă-te!
– Ştiţi, dar eu nu…
– Ce nu, ai venit la mine, aşa că dezbracă-te!
– Dar!…
– Te rog încetează şi fă ce-ţi spun, altfel ne salutăm!
– Bine, dar… şi încep să mă dezbrac.
– Da’ care-i baiul? Şi mă examinează vizual din cap până în picioare… Nu văd să ai ceva dereglat… Mă consultă la organele genitale, verifică muşchii, reacţii…
– De ce ai venit la consultaţie, pari un om normal, activ, ce necazuri ai?
– Nu eu domnule… soacra…
– Soacra?!
– Da.
– Şi ce-i cu soacra? Ai venit tu să te dezbraci în locul ei?
– Eu… eu nu am vrut, dumneavoastră aţi insistat!
– Bine, bine, îmbracă-te şi povesteşte-mi de soacră…
– Domnule doctor, eu nu mai pot trăi din cauza ei…
– Păi, dacă ţi-e aşa dragă, ia-o de nevastă.
– Nu, domnule doctor, nu mi-e dragă!
– Păi, ce ţi-e?
– Soacră.
– Şi?

– Şi îmi face zile fripte!
– Du-o la tribunal, de ce vii la mine şi te mai şi dezbraci în costumul lui Adam şi tu nu mai poţi de soacră. Eşti o fire foarte contradictorie. Eşti sigur că aici ai vrut să intri şi nu la psihiatru?
– Dacă nu mă lăsaţi să vorbesc, precis că voi ajunge acolo!
– Hai, zi! Zi ce vrei, eu o să te ascult.
– Am venit să vă rog să-mi spuneţi care sunt cauzele care îl fac pe om rău, nesuferit. Starea asta se poate anihila sau nu? Ăsta este ajutorul ce mi-l doresc din partea dumneavoastră.
– Domnule!
– Piuaru.
– Domnule Piuaru… cauzele sunt mai multe şi nici dacă ar trebui să dau un examen nu mi le-aş aduce aminte pe toate, dar dacă e vorba de soacră, să vedem. Ce vârstă are?
– 52 de ani. Tânără, domnule…
– Posteşte?
– Nu, da’… staţi puţin… da, posteşte…
– Mult?
– Păi, dacă mă gândesc, da… de două ori pe săptămână câte o jumătate de zi şi de două ori câte o zi… patru zile…
– Deci, patru zile? Mult, domnule!
– ?! Mult! Dar vă rog să-mi spuneţi ce să fac?
– Pe dracu’…
– ?!
– Da, ăsta este răspunsul.
– Domnule doctor, chestia cu psihiatria cred că-i valabilă şi pentru dumneavoastră!
– Ha, ha, ha! da, e valabilă, mi-ai plăcut… De mult nu am mai râs aşa. Dar să ştii că nu te-am luat în derâdere…
– Dar chestia cu dracul…
– Ăsta e purul adevăr. Mulţi oameni iluştri au constatat că un om flămând este urâcios. Aşa se explică faptul că la nici o bătălie nu se mergea cu „stomacul plin”, tot aşa se dresează animalele şi multe altele. Apoi, persoanele mai astenice, datorită acidului ce-l au în stomac şi datorită faptului că arderile-s mai violente, au tot timpul o senzaţie deranjantă, de insatisfacţie sau, aşa cum se exprima un glumeţ, „având o jenă la stomac” perpetuă sunt mai irascibili, mai urâcioşi. Acum, dacă tu reuşeşti să fii dracul, adică să te „învârţi” în aşa fel încât s-o îmbucăreşti, să-i dai de mâncare, ea va scăpa de starea mai sus menţionată şi va avea o senzaţie de mulţumire, de satisfacţie şi tu vei avea un confort familial. Şi cine nu te lasă să posteşti?… Ştii tu, cumva, cum se numeşte?…
Sebi zâmbi la gândul ginerelui care trebuie să-l facă pe dracu’, s-o corupă pe soacră-sa din posturi. Uite domnule cam ce probleme se nasc într-o familie!?
O altă scrisoare, de data asta a unei doamne, începea cam aşa:
„Domnule redactor, îmi pare rău că sunteţi bărbat şi eu vă trimit această scrisoare, dar era o vorbă, că bărbaţii-s ticăloşi în viaţă, însă eu vă voi scrie despre unul care şi după moarte şi-a bătut joc de propria-i nevastă. Uitaţi cum s-a încheiat această batjocură.

De câte ori se vorbea despre această familie, toate erau la superlativ. Tot timpul erau împreună, se iubeau, se înţelegeau, cu toate că în ultimul timp, delegaţiile lui parcă s-au înmulţit, dar nici acest fapt nu a dus la vreo neînţelegere.
Ei bine, anul trecut, soţul moare şi printre rudele apropiate era şi o femeie străină, de vreo 35 de ani, de mână cu un copilaş de vreo 4 ani.
La început, cei de-ai casei au crezut că femeia şi copilul au ajuns acolo întâmplător, dar în momentul când cortegiul funerar s-a întors să intre în cimitir, o cumnată a mortului, mai guralivă, se apropie de femeie şi de copil şi-i opreşte:
– Auzi tu, pentru cine dai apă la şoareci?
– Nu înţeleg aluzia, dar dacă-mi ceri să-mi motivez prezenţa aici, pot să spun că din aceleaşi motive ca şi ale tale.
– Cum, tu, neisprăvită, vii la înmormântarea cumnatului meu şi îndrăzneşti să-mi ceri socoteală?! Cu ce drept?
– Cu dreptul soţiei.
– ???
– Ei, mai ai ceva de spus? Stacojie, gata să-i sară în gât, cumnata mortului îi cere socoteală…
– Cum ai spus?!
– Aşa cum ai auzit!…
– Îndrăzneşti să spui că soţul surorii mele este soţul tău?!
– Bineînţeles, priveşte copilul, nu-i seamănă?
Cumnata simte că-i fuge pământul de sub picioare. În jurul lor lumea începe să se agite.
– Cum de-ţi permiţi să spui aşa ceva? De ce până acum nu ai apărut, dacă aşa te lauzi?
– Aşa m-am înţeles cu iubitul meu, să vină numai el la mine şi eu să-l conduc pe ultimul drum.
– Bine, măi apariţie, vrei să spui că ţie nu ţi-a trebuit nimic de la el? Plodul ţi l-ai crescut din banii de alocaţie şi nu ai solicitat nici pensie de întreţinere din salariul lui?
– Nu.
– Ai putea spune din ce bani ţi-ai dus zilele şi ţi-ai crescut fructul dragostei?
– Bineînţeles.
– Păi, spune o dată!
– Atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată, el venise la Cluj să pună ceva bani la CARITAS. Apoi, fiind norocos, de mai multe ori a venit la depus sau la scos bani şi, bineînţeles, venea şi pe la mine. După un an a apărut Gelu. Ne-a dat 50 de milioane cu condiţiile ce ţi le-am spus.
În acel moment cumnata mortului leşină. O voce de babă mormăi:
– Săraca, că mult l-a mai iubit!
Ei bine, eu aşa cred domnule redactor, că nu există fiinţe mai abjecte ca bărbaţii. Dumneavoastră puteţi să mă contraziceţi, dar nimeni nu şi-ar dori o asemenea batjocură. Toate acestea vi le-am scris ca fetele tinere să ia aminte ce li se poate întâmpla unor femei credule şi fără experienţă.
Cu stimă,
Ileana”