În orice gară, oricât de mică este ea, pe peron nu este noroi, există câteva alei, alei care, dacă nu sunt asfaltate, sunt făcute cu dale de beton şi o mare porţiune între linii este umplută cu savură. Deci, nu există noroi… Aici, în compartiment, pe banchetă, nu pe jos, erau nişte urme, urme ce se luau pe haine şi parcă totul ar fi fost îmbibat în motorină, aşa de gros era jegul, noroiul.
Mă rog, poate că dânşii, angajaţii CFR-ului, nu o să reuşească să spele toate cele 13 vagoane într-o singură zi, dar unul singur, măcar acela să fie temeinic curăţat, s-ar putea… dar asta la alţii… nu la noi şi la „ăştia”….
În compartimentul vecin se discută, se dezbătea problema dacă trenul merge sau nu până la Satu Mare. Pentru unii ar putea părea un paradox… În mersul trenurilor se merge…din 1907 dacă se citesc tablele indicatoare, fixate pe vagoane, se merge… se merge în acea direcţie şi la acea destinaţie… şi totuşi… După o oră de mers, se părea că trenul, totuşi, stă cam prea mult în aceeaşi staţie. Omul se uită pe geam şi vede conducătorul trenului cu lămpile de semnalizare ale trenului în braţe. Acum este clar, trenul staţionează…
– Domnule, aici este Odoreiul?
– Nu domnule, e Medieşul.
– Păi, cum?
– Uite aşa….
– Şi noi nu mergem mai departe?
– Cu trenul ăsta… nu…
– Păi, domnule, te rog frumos, cum se ajunge la Satu Mare?
Şi uite aşa, omul nostru cu bilet cumpărat până în Odoreu, se făcuse şi autostopist. Nu vă plictisesc, spunându-vă că pe aici nu circulau autobuze, că majoritatea maşinilor care treceau pe acolo nici nu se uitau la cei ce stăteau pe marginea şoselei, ba le mai şi râdeau în nas. În sfârşit, iată un tractorist de omenie care, după ce şi-a terminat reparaţiile, s-a oferit să-i ducă, cu scuzele că „duba” lui nu-i aşa de elegantă şi este şi cam prăfuită…
Aceşti călători, minţiţi de C.F.R., s-au urcat, cu toate că inima lor nu le prea dădea ghes, orgoliul nici atâta. Trăind în acest secol, în secolul rachetelor, să fii remorcat de un tractor, într-o călătorie de afaceri, este un mare impediment, chiar este un afront.
În astfel de ocazii, toată lumea circulă cu „maşina mică”, pentru a nu-ţi şifona ţinuta… şi acum să călătoreşti cu tractorul… sau mai degrabă cu remorca lui… nu se făcea, dar altă soluţie nu era. Nu exista nici o posibilitate reală de a comunica, de a te deplasa, de-a lua legătura cu cineva, din acel punct mort „între câmpuri”. I-au mulţumit tractoristului de bunăvoinţă şi „resturile” din trenul de Satu Mare s-au cocoţat în remorca tractorului. Ca plimbarea lor să fie şi mai dulce, la intrarea în Odoreu – localitate până unde C.F.R.-ul se angajase să-i ducă – de la remorcă a sărit siguranţa unui cauciuc (făcuse pană) şi inelul ce ţinea pneul. Dacă cel ce conducea ar fi fost neatent, călătorii ar fi putut fi victimele unui accident în momentul când acestea se întâmplau.
Pe tractorist l-au lăsat acolo, cu pana lui cu tot, în localitatea unde într-adevăr venea un autobuz, unul ce purta numărul 6. Şi cum autobuzul tocmai plecase la Satu Mare, s-a ajuns… tot cu autostopul…
Omul şi-a terminat treburile în Satu Mare şi se îndrepta spre gară cu gândul să se intereseze care-i trenul ce îl va duce, nu la Medieş, Odoreu sau în altă parte, ci la Baia Mare…

– La 1430
– Vă rog un bilet!
– Nu vă dau!
– ??!
– De ce nu înţelegeţi?… Nu vă dau!
– Aveţi şi un motiv?
– Sigur… Nu vă dau, că-l aduceţi înapoi!
– Doamnă! Eu doresc să merg la Baia Mare… De ce să aduc înapoi biletul cumpărat, ca să-l folosesc ca legitimaţie de călătorie?
– Ştiu şi eu… aşa fac toţi… cumpără bilete şi apoi le aduc înapoi…
– Ceea ce-mi spuneţi mă surprinde, este neverosimil. Din câte ştiu eu, biletele de călătorie se folosesc şi se dau spre verificare controlorului de tren şi nicidecum să se aducă înapoi la casă…
– Orice aţi spune, eu nu vă dau bilet! Că o să mi-l aduceţi înapoi murdar şi atunci eu cum să-l predau, înapoi, murdar? Chiar?!…
-???!!!
Omul, năucit, ca şi cum cineva i-ar fi trăsnit o directă, jenat de cele auzite… total contrariat iese din holul gării. Suspect, se examinează pe sine, îşi examinează hainele, era îmbrăcat ca de dimineaţă, cu o haină deschisă, curată, casieriţa nu avea nici un motiv să-şi permită un astfel de dialog incalificabil. În mână avea un „Diplomat” mic, cu cărţi…
Fără a mai replica, se uită împrejur şi vede că gara este situată destul de aproape de autogară. Cu moralul refăcut se gândeşte că mai bine renunţă la tren decât să aibă „norocul” de dimineaţă şi va merge cu autobuzul.
Intră în autogară, unde era destul de răcoare, se uită după un scaun (îl supăra un picior) şi observă patru bănci, placate cu PAL acoperit cu melacard alb dar, la apropiere, observă pe albul băncii urme de apă maronie. Îşi „trage” piciorul până la o altă bancă – băncile erau goale – dar şi asta avea aceleaşi urme, urme de apă cu noroi. Pe o altă bancă erau câţiva călători. Banca era ştearsă de ei. Şi-a cerut permisiunea să se aşeze. S-a aşezat. A răsfoit un ziar, s-a mai odihnit puţin şi s-a apropiat de ghişeu. Existau două şi nu era nici un solicitant la ele.
– Săru’ mâna!
– Bună ziua! Ce doriţi? îl întrebă casieriţa, care citea un ziar.
– Vă rog, autobuzul de Baia Mare la ce oră pleacă?
– Întrebaţi la informaţii… la capătul clădirii…
Omul nostru îşi târăşte piciorul până la informaţii…
– Domnule, pleacă la ora 13.
– Ştiţi cumva şi peronul?
– Nu, dar este un autobuz lung…
– Mulţumesc.
– La revedere!
Omul merge din nou la casieriţă… la aceeaşi.
– Vă rog un bilet la Baia Mare!
Fără a se întrerupe din cititul ziarului, casieriţa îi răspunde:
– La a doua casierie, vă rog!
– La această casierie nu era nimeni… mai stă puţin (de ar fi stat şi casieriţa într-un picior), trece un sfert, trece o jumătate de oră, nimic şi nimeni. Piciorul bolnav deja se umflase bine… apare şi casieriţa, casieriţa de la casieria a II-a…

– Fiţi amabilă, un bilet pentru Baia Mare!
– Domnule dragă, eu nu vă pot servi!
– Omul se făcuse stacojiu, îşi dă cu mâna peste faţă, îşi controlează ţinuta, fermoarul de la şliţ… dar nici în ruptul capului nu poate pricepe de ce nici la această casierie „lui” nu i se dă bilet?! Răbdarea are şi ea margini…
– Şi mă rog frumos, de ce nu pot să fiu servit?
– Ştiţi… acest autobuz este autobuzul băimărenilor şi biletele se dau numai la autobuz…
– Da?… Vă mulţumesc! Plecă în căutarea autobuzului. Nu-l găseşte, dar în sinea lui era fericit, că refuzul în cauză nu se baza pe faptul că el era puţin „mai frumos ca dracul”, ci din cauze care doar… se pot bănui…
Aşa că nu-ţi fă probleme, îl linişti Georgi, că s-au mai rătăcit şi pe la noi câte unul. Salve, bătrâne şi succes!
– Mulţumesc, mulţumesc Georgi! Parcă mi-am revenit la viaţă, cu această întâmplare, relatată atât de plastic. Deh, aşa sunt oamenii şi noi nu-i putem schimba dar şi ăsta-i adevărul că nici o rană nu se poate vindeca instantaneu, de aceea, probabil, noi oftăm când ne aducem aminte că există asemenea oameni. Ziarul este pentru suflet, dar el nu are suflet şi pentru el, trebuie făcută matriţa, şpaltul şi dat în lucru!
Acum, scrisorile primite nu numai că îi ocupau masa de lucru, dar ele erau risipite pe toate dulapurile din birou.
Dacă treburile mergeau tot aşa, se va pune problema unei arhive… Multe dintre scrisori erau adevărate documente.
Tot răsfoind scrisorile, Sebi trăia amărăciunea provocată de fostul lui coleg – care de altfel era un bun profesionist – cu toate astea căuta ca acest lucru să nu impieteze asupra muncii sale, ştiind că dacă un ziar nu incită din când în când, nu mai are şi câte o glumă, anecdotă, nu se citeşte cu plăcere. Se citeşte poate din interes, dar nu cu plăcere, aşa că s-a stabilit asupra următoarei întâmplări, scrisă aşa cum recomanda expeditorul, de un om „însurat”.
O redăm:
„Simţeam că mi se ruina căsnicia. Zi de zi îmi era din ce în ce mai greu să fac faţă cerinţelor căsniciei. Mă simţeam epuizat. Toate metodele mele, dacă nu au dat greş, nici mare efect nu au avut. Eram conştient că aceea care a fost visul vieţii, devine coşmarul vieţii mele, o epuizare fizică şi psihică. Mă jenam să vorbesc cu alţii despre situaţia mea familială şi, dacă le voi povesti, cu ce mă vor ajuta? Voi deveni ţinta ironiilor lor? Totuşi, ceva se mai putea face, dar timiditatea mă incomoda, nu îndrăzneam.
Târziu mi-am adus aminte de un fost coleg, mai retras, unul care nu se ocupa cu „purtatul vorbelor” şi nu-şi ironiza colegii. Aveam o idee şi aveam nevoie să mi-o certifice cineva. L-am căutat, nu l-am găsit. Am mai întrebat de unul, de altul, nimeni nu ştia nimic. Toţi ridicau din umăr, parcă nu ar şti să vorbească sau nu i s-ar merita efortul să dea un răspuns. Şi totuşi, atunci când nu mai aveam nici o speranţă, îl văd. Fug după el ca un apucat, îl strig… oboseala alergării mi-a scos din gură doar bolboroseli.