După ce s-a convins că nu s-a întâmplat nimic între soţia lui şi idioţii aceia s-a decis s-o aştepte şi să ia masa împreună la un restaurant, că har Domnului e plină lumea de ele. Şi el s-a dus să o ia de la poarta institutului, numai că a ajuns puţin mai târziu şi deja, fostul coleg şi actualul spion, a intrat în discuţii cu Ana. Cum îl ştia din facultate, cunoscând şi pasiunea lui pentru Ana, ştiind că a părăsit ţara l-a anunţat pe Mărginean, care i-a luat ca din oală. Din mărturisirile lor am înţeles cum de au fost prinşi ceilalţi doi şi care era scopul misiunii lor în România.
Din toată această poveste care a avut-o în centrul ei pe Ana, cel mai şifonat a ieşit Mircea care a considerat că scrisoarea nu-i completă dacă nu-i adaugă şi următorul pasaj:
Şi DACĂ VIAŢA-I O CONTINUĂ SUFERINŢĂ, DACĂ PREGĂTINDU-NE DE VIAŢĂ, NE PREGĂTIM DE SUFERINŢĂ, ATUNCI CE NE MAI ŢINE PE ACEST PĂMÂNT, CE NE LEAGĂ TOATE ACESTE SUFERINŢE Şi DURERI? NUMAI DRAGOSTEA, LIANTUL FĂRĂ CARE VIAŢA PE PĂMÂNT AR FI UN IAD Şi, ÎN FINAL, AR DISPĂREA!
Văzând aceasta, nevasta lui Mircea i-a spus: şi dacă dispare dragostea, desigur că nu mai rămâne nimic, nu-i aşa Mircea?
– Aşa-i.
– Atunci nu mai avem ce să ne spunem, te las cu bine, Mirce.
– Cu bine, Doina. şi au înaintat divorţul.
Sebi se gândea că infinite sunt „încercările” prin care trece fiinţa umană, lecturând scrisoare de scrisoare. şi nu vedea ce se întâmplă în spatele lui, în redacţie.
Gazeta lor era un produs nou în judeţ şi a fost întâmpinată cu ostilitate, atât de colegi cât şi de anumite persoane cărora nu le convenea faptul că există un ziar al publicului şi care nu primeşte „indicaţii de sus”. Cu alte cuvinte, nu numai că se intitulează independent, dar şi aspiră la independenţă, ceea ce nu le venea bine celor care se ştiau numai lăudaţi de presă, nu luaţi la întrebări şi, uneori, prezentau lucruri mai puţin ortodoxe în care domniile lor se încurcau. Sigur, acest lucru pe unii îi exaspera, dând replici, ameninţări, în celălalt cotidian din judeţ care, de dragul tăierii „nasului” colegilor, publicau şi asemenea materiale. Ca orice succes şi rubrica de ziar coordonată de Sebi stârnea invidia propriilor lor colegi şi, în special, a celor de la sport. Cum această idee, de a pune ziarul la dispoziţia cititorilor, s-a născut prin septembrie, timp în care activitatea sportivă este mult mai redusă. Perioadă caracterizată prin recuperări, concedii, acumulări, activităţi ce nu sunt prea „mestecate” de tifoşii sportului. S-ar putea spune că sportul în timpul iernii, cu excepţia unei săptămâni sau două, când se desfăşoară „Olimpiada albă”, campionate de hochei sau patinaj artistic, în rest apar doar ştiri incerte, apatice, neinteresante. În acest context era normal ca Sebi să se extindă cu paginile lui şi peste spaţiul rezervat sportului, ori acest lucru nu era bine văzut de redactorii de sport, că el, Sebi, cu rubrica lui, are aproape o jumătate din ziar şi astfel ei erau anihilaţi. Asta era prea de tot, prea mult. Alin a făcut rost de un material compromiţător şi l-a predat unui „prieten” de la ziarul rival. Materialul incriminant povestea că, de fapt, Sebi şi cu Sanda au plecat în Ungaria cu banii de delegaţie scoşi de Sebi.

Cu alte cuvinte se sugera că Sebi şi-ar fi dat un „rendez-vous” cu Sanda, la Miskolc, asta pe banii ziarului, şi că, de fapt, toată povestea cu Sanda şi ceilalţi era doar rodul fanteziei lui Sebi, care toacă banii redacţiei ca şi cum ar fi bani personali.
Această invidie, poate de aceea a ajuns la aceste cote, deoarece era prima delegaţie a unui redactor al acestui ziar peste hotare, în timp ce alţi redactori nu au ajuns nici în Crăceşti sau mai la vale decât la Cucuieţii din Deal. O altă problemă care-i durea pe colegii invidioşi era că gazeta de suflet pornită de Sebi i-a pus la dispoziţie multe materiale, ştiri şi fapte, încât iarna nu mai era nevoit să iasă din redacţie, ci doar să trieze şi să sistematizeze materialele, să compună şpalturile pentru cele trei rubrici de SUFLET. Astfel spus, omul se putea „boieri, ceea ce nu era bine văzut de colegii care trebuiau să „scoată limba” după o ştire, îngheţând în staţii în aşteptarea unui autobuz care să-i poarte şi pe ei la o destinaţie. Şi aşa cum se întâmplă întotdeauna, aceste bârfe erau cunoscute de toată lumea, numai de Sebi nu, până când, într-o zi, citind ziarul concurent observă o înserare în care-şi recunoaşte numele şi un rechizitoriu complet despre câte mârşăvii făcuse şi, culmea, el nu ştia nimic despre astea şi, bineînţeles, nimeni nu i-a spus. Cu ziarul în mână se prezentă la redactorul şef, cerându-i sfatul. Redactorul şef, considerând aceasta o sfidare, l-a suspendat pe o săptămână. Dacă până acum tirajul ziarului crescuse la 10000 exemplare, de la cifra de patru mii cât era înainte, ei bine, în trei zile acest tiraj a „revenit” la 3000, ceea ce i-a dat de gândit contabilului şi i-a adus la cunoştinţă redactorului şef această cădere. Se confirmau două lucruri. 1: Sebi era cunoscut în peisajul judeţului. 2: Dacă ai pus ziarul în mâna cetăţeanului, de ce te mai interesează cum îl citeşte!? Este al lui şi lasă-l în pace! Redactorul şef – ceva puţin obişnuit la el – l-a chemat pe Sebi. i-a cerut scuze, rugându-l să-şi continue munca aşa cum ştie el s-o facă, întrucât viaţa a demonstrat că lucrează bine… Între timp s-a aflat că „binevoitorul” care a suflat „bomba” pentru celălalt ziar era Alin, de la rubrica „Sport”, drept pentru care a fost pus pe liber, pentru „loialitate” faţă de patron şi faţă de instituţia în care lucra. Aceste frământări interne l-au marcat adânc pe Sebi. În cele trei zile de pauză s-a gândit la multe lucruri dar, pentru el, cel mai ruşinos lucru era că în acea „bombă” lansată era amestecat şi numele Sandei, faţă de care el acum se jena. Nu îşi putea închipui cum îşi permit să atace o fiinţă aşa de îndatoritoare, cum era Sanda. Ea nu avea nimic cu Alin şi mârşăviile lui, în general nu avea nimic cu nimeni.
Sebi mai medită încă la aceşti oameni, cărora nu le faci nimic, nu îi superi cu nimic, iar ei sunt capabili să te împroaşte cu noroi, în aşa fel că nu mai poţi fi cunoscut de nimeni…
În acel moment de meditaţie intră un coleg – Georgi – care, auzind de necazurile lui Sebi, încercă să-l consoleze. Sebi îi pomenea de gândurile lui, gânduri rostite ce-l frământau când a intrat el, cum unii te mânjesc cu noroi pe tine şi pe alţii, pe care nici nu-i cunosc.
Dragă Sebi, îl întrerupse Georgi, eu o să-ţi povestesc o altă chestie, cum unii mânjesc cu noroi un sat, un oraş, o ţară şi pe urmă se laudă că fac bine… Stai să-ţi spun! Cunoşti faptul că, atunci când omul duce o viaţă cât de cât îndestulătoare, devine nepăsător, indiferent faţă de cei din jur. Dacă nu are de făcut botezuri sau cununii, el pur şi simplu îi ignoră pe semenii lui şi chiar pe rude.

Tot atât de adevărat este că, atunci când „întâlnim” un om necunoscut, pe care viaţa ni-l apropie, căutăm să părem cât mai prezentabili, cât mai merituoşi, cât mai demni de luat în seamă, de respectat de către noul nostru cunoscut.
Pentru el, pentru noua noastră cunoştinţă, noi începem o viaţă nouă. O nouă viaţă numai pentru el. În aceea viaţă, măcar la început, am dori să fim „cineva”. O persoană care, probabil, nu suntem şi pe parcurs o vom pierde, puţin câte puţin. Vom pierde din aureolă sau gesturi, cunoştinţe, cu toate că am avut o răbdare deosebită şi le-am ambalat aşa de frumos pentru noua noastră prietenie, reuşind în final să devenim doar noi înşine…
Aceste lucruri nu sunt aşa de riscante sau şocante, nici la începutul cunoştinţei şi nici pierderea aureolei nu va fi un dezastru, dacă va exista cineva care să ne prezinte la rece aşa cum suntem de fapt şi care să nu trăiască această „febră alături de noua cunoştinţă. Deci, să se afle acea persoană care ne poate prezenta, să o facă aşa cum suntem, fără nici o aureolă, dar nici să nu ne „tragă în jos” mai mult de „faţa pământului”. Fiecare om locuieşte într-un oraş sau un sat şi fiecare şi-ar lăuda la nesfârşit satul sau oraşul din care el face parte, în care el s-a născut. Mai trist este că nu el, nu noi suntem aceia care facem „faţa oraşului”. Alţii sunt aceia care uneori ştiu, alteori habar nu au, că ei sunt reprezentanţii oraşului, ei, pe care de altfel nu i-a desemnat nimeni, nu i-a rugat nimeni, şi totuşi o fac şi o mai fac şi foarte prost şi foarte dezavantajos pentru populaţia oraşului şi împotriva lucrurilor bune, care e imposibil să nu se găsească oriunde, în orice localitate.
O mică întâmplare va deconspira total asemenea indivizi, persoane care duc o proastă faimă localităţilor din care fac parte, faimă ce se răspândeşte mai repede decât orice aspect pozitiv.
Dacă uneori, atunci când doreşti să mergi undeva, ai posibilitatea de alegere a trenului, a autobuzului sau chiar a avionului (unde este posibil), faci alegerea ce-o pofteşti, cea pe care o consideri că-ţi este mai convenabilă. De această dată, am optat pentru tren.
Omul nostru se prezintă la casieria gării C.F.R. Baia Mare.
– Doamnă, doresc un bilet la Satu Mare.
– Nu merge tren la Satu Mare.
– Doamnă dragă, dar trenul este trecut în „Mersul trenurilor. Este o cursă… mă rog… este trecută. Uitaţi aici!
– O fi! Dar trenul nu merge numai până la Odoreu…
– Şi asta cam pe unde vine?
– În drum spre Satu Mare.
– Şi de acolo eu ce mă fac?
– Păi… vine un autobuz care vă duce până la Satu Mare.
– Această treabă este reglementată?
– Bineînţeles… nu suntem noi C.F.R.-ul?!
– Bine. Atunci daţi-mi un bilet până acolo…
– Poftim. 93 de lei.
– Mulţumesc.
Călătorul se urcă în tren, se instalează într-un compartiment al unui vagon care a fost, cândva, de clasa a II-a, de pe vremurile când trenul mai avea trei clase. Cu toate că vagonul o fi avut la peste 80 de ani, arăta bine, dar curăţenia „stătea” mai rău. Poate că de la revoluţie n-a mai apucat s-o facă nimeni.