Acest lucru m-a durut cel mai mult, că nişte animale, nu numai că-şi pot imagina, dar îşi pot permite să te desfiinţeze, să se joace de-a DUMNEZEU-ul cu tine, să nu poţi face nimic în faţa acelor bolnavi psihic care, uite, pot şterge cu buretele o persoană din această lume şi ca jignirea să fie maximă, indivizii respectivi, de multe ori nici nu ştiu ce-i o şcoală, şi-ţi hotărăsc ei soarta, ei, care niciodată nu s-au gândit măcar să facă un bine, ei care n-au avut niciodată vise şi aspiraţii, ci numai pofte, ei să ţină în mână (că de minte nu mai povestim) restul vieţii tale. Cine-ţi poate măcar alinia gândirea la asemenea posibilităţi? Perspectiva celui sechestrat, care îşi poate face ultima rugăciune, întrucât, chiar dacă viaţa îţi rămâne, ea a fost frântă în acel moment. Nici tu, nici ceilalţi nu vor mai fi la fel pentru tine după această întâmplare. Devii un handicapat psihic, un nimeni la care toată lumea crede că-i poate face un bine. Dar să vă spun ce pofte aveau domnii violatori ai tuturor drepturilor umane. Ei preferau să nu folosească pentru „programul lor femei de lume, care după cum spuneau domniile lor, n-au sfiiciunea unei femei măritate, mame care nu au preocupări de a-şi înşela bărbatul. Vedeţi dumneavoastră, preţuiau sentimentele pure, nedisimulate. Dezbrăcarea mea o făcea şeful, care scotea câte o piesă ca la orice program de striptease. Între timp, mă mai pipăia, mângâia, mormăia în continuu ceva. Îmi studia reacţiile şi mă fotografia pe faze. Nu mă interesa ce mormăia. Nu cred în bandiţi omenoşi, dar după ce şi-a terminat consultarea, m-a lăsat în pace şi a plecat. În următoarea seară s-a repetat programul, identic cu cel din seara precedentă: dezbrăcare, pipăiri, fotografieri. Dimineaţa aţi venit voi şi m-aţi luat la Secţie. Asta-i declaraţia mea şi sunt sigură că în ceea ce priveşte Legea 23, nu multă lume-i mulţumită. Ce doresc însă să atrag atenţia, având şi o fetiţă, că 1/3 dintre cei ce se nasc sunt schizofrenici şi oricare din ei poate „şterge” orice persoană. Mulţi dintre ei ocupă posturi şi funcţii importante, de unde răul produs poate fi şi mai mare, şi încă nimeni nu s-a gândit cum se poate rezolva, mai bine zis cum se poate apăra, lumea de dezaxaţi. În josul paginii era semnătura. Mărginean a spus că pleacă dar pentru el ar fi fost o prostie să plece şi să nu vadă reacţiile lui Mircea, care nu numai că citea nişte întâmplări groaznice, dar aceste lucruri i se întâmplau fostei iubite, dacă nu şi actualei. Mărginean era un om logic, realist, a trecut prin multe, dar uitându-se la Mircea când citea, avea impresia că omul încărunţeşte văzând cu ochii… Mircea s-a ridicat scurt, i-a întins declaraţia Anei, a mulţumit şi a vrut să plece. Mărginean l-a oprit.
– Mirce, ai citit ultimele 48 de ore petrecute de Ana, dar de 24 de ore ea este acasă. Mai trebuie să-ţi spun că Ana i-a spus deja toată tărăşenia soţului, care şi aşa e destul de gelos, şi n-ar fi de dorit s-o vizitezi în aceste momente. Din câte ştiu eu, soţul ei nu i-a zis nimic. Tace, nu vorbeşte cu ea. În momentul arestării, Ana a cerut examinarea medicală pentru a se constata dacă a avut raporturi sexuale. Nu a avut nici un raport sexual. Cu toate acestea… De mâine merge la serviciu. Şi aici, ştii… dar era sigur că Mircea n-a mai auzit ultimele replici, fiindcă în starea în care era, nici nu şi-a dat seama când a ieşit din apartament, preluând cu el o parte din umilinţele îndurate de Ana.
Mircea a ajuns acasă. Mintea şi sufletul său erau bulversate. Telefonul suna. Era tot Mărgineanu.
– Mircea, am omis să-ţi spun că am arestat pe cei doi şi unul pretinde că te cunoaşte, că-i eşti prieten.
– Pe mine?!!! Te pomeneşti că eu oi fi fost celălalt?
– A, nu, i-am prins pe amândoi. Unul cetăţean român, chiar din localitate, a umblat el prin mai multe ţări, şi celălalt este cetăţean austriac.

– Şi cum îi cheamă:
– Unul a zis că Gore…
– Gore? idiotul, Gore ai spus?
– Da, e aşa greu de memorat?
– Şi când l-aţi arestat?
– Azi la ora 1459, de ce?
– Mărginene, îţi poţi imagina că, cu nici cinci minute înainte, eu am coborât din maşina lui, s-o întâmpin pe Ana şi să-i fac cunoştinţă idiotului cu ea, cel puţin pentru asta mă aflam eu la poarta institutului, dus de el cu maşina lui, şi în timp ce Nae îmi explica dispariţia Anei, m-am dus să-i spun lui Gore. Numai că acesta dispăruse.
– Îl „luaseră” colegii de la poliţie.
– Deci el o răpeşte pe Ana, şi mă duce pe mine, ştiind că ea e închisă, să-i fac cunoştinţă cu ea, timp în care el îşi bate joc de amândoi. Cum poate fi cineva aşa de ticălos?
– După câte vezi… Ultimele ştiri primite de Mărgineanu i-au schimbat sentimentele de vinovăţie, brusc, în mânie. Până acum de el nu şi-a bătut nimeni joc şi nimeni nu s-a folosit de buna lui credinţă, făcându-l ridicol în propriii lui ochi. Acest lucru este deosebit de umilitor pentru orice fiinţă, dar pentru un bărbat ca el! Era de nesuportat. De nesuportat era şi faptul că nu avea posibilitatea unei „revanşe cu persoana care i-a făcut această umilitoare figură, dar în sinea lui îşi spunea că-şi merită soarta dacă el, bărbat matur, licenţiat, poate fi dus cu preşul de un fitecine, mai ales că persoana în chestiune niciodată nu şi-a manifestat dorinţa de-a fi prieteni, cât a fost în ţară. Acum, într-adevăr a dat dovadă de „gură cască. Îşi merita acest afront. După toate aceste analize şi imputări, Mircea a ajuns la concluzia că un somn nu ar strica, dar nici nu s-ar lipi de el fără un somnifer.
După ce s-a trezit, Mircea şi-a dat seama că nici somnul nu i-a fost un sfetnic bun, de fapt ce-ar fi vrut să-i „precizeze somnul lui?
În primul rând să-l scape de remuşcările pe care le avea. După cum spunea şi Mărginean, el a fost îndrăgostit de Ana şi în nehotărârea lui, cum şi pe cine trebuie să iubească, însurat fiind, numai că n-a vândut-o pe fosta, care se dovedeşte că-i şi actuala iubită. Trecând peste treburi, Mircea ar dori o reapropiere de Ana, dar una oarecum legală, adică de consolare, ştiind că soţul Anei, în aceste momente, o neglijează. Adevărata problemă aceasta era. Ce să facă să, reînnoade prietenia cu Ana, ţinând cont că Gore era prietenul lui, şi el, cel care o iubea pe Ana, nici atât n-a făcut să-i dea un telefon, s-o pună în gardă. Deci acestea erau problemele lui Mircea şi, pe lângă toate acestea, el dorea să intre iar în graţiile Anei, să-i recâştige prietenia dar, dacă se poate, acest lucru să-l înfăptuiască fără a fi respins. La aceste probleme trebuia să găsească Mircea calea de rezolvare şi somnul nu i-a indicat nici o soluţie. Totuşi, dacă omul doreşte cu tot dinadinsul, ideile-i vin. Aşa a ajuns Mircea la concluzia că o scrisoare ar fi mai potrivită în aceste momente decât prezenţa lui fizică în casa Anei. În plus, o eventuală refulare a sentimentelor lui poate fi mai uşor de primit, dar mai ales de suportat în scris, decât s-o vadă ieşită din gura pe care o iubeşte. Oricum, soluţia găsită pare convenabilă, Mircea simţi o uşurare cu toate că el nu realiza că Ana era prizonieră când el era cu Gore şi trecu la redactarea scrisorii propuse. A formulat-o cam aşa.

„Dragă Ana
Nu îmi permit să cred că durerea ce-ţi apasă sufletul, necazurile şi umilinţa care nu te-au ocolit ţi le voi spulbera eu şi nici măcar că ţi le-aş putea uşura dar, în virtutea fostei noastre iubiri, consider că ar fi îngrozitor dacă nu te-aş asigura de faptul că suferinţa ta este şi a mea şi sunt cu toată fiinţa alături de tine în aceste momente.
De cumva toate acestea ţi se vor părea banale, te rog să mă crezi că dacă această epistolă nu-ţi poate aduce mângâiere, măcar să te abată puţin de la gândurile care-ţi apasă fiinţa nepermiţându-ţi să te gândeşti şi la acei care, sub o formă sau alta, sunt alături de tine şi, n-aş exagera, suferă alături de tine. Gândurile care te apasă sunt ca o haină jegoasă ce te scârbeşte, dar n-o poţi arunca de pe tine în plină stradă, spunându-ţi că, de fapt, în lume n-a domnit niciodată fericirea întrucât de când se ştie lumea, lume, doar 187 de ani n-au fost războaie, în rest, într-o parte sau alta a pământului, erau împilări, vărsare de sânge, suferinţă. Aşa cum spunea Gerula: „noi nu ştim să ne bucurăm pentru că, în permanenţă suntem agresaţi de nefericire”. Aş putea spune că, pregătindu-ne de viaţă, noi trebuie să ne pregătim de suferinţă, care-i oceanul vieţii şi nu de fericire, care-i picătura. Dacă tu consimţi la asta, că întotdeauna ai fost cineva pentru mine, te rog să înţelegi acum că fără să împărţim suferinţa ta, fiindcă o parte din ea mă mistuie şi pe mine, dar în postura în care mă aflu, nu am dreptul să mă bat pentru tine. Lasă-mă să-mi iau acest drept! Acum fără a înţelege ca pe-o aluzie, mă gândesc mai mult la tine decât la propria soţie. Ana, te rog nu te autoflagela în propria suferinţă, ai suferit destul şi aşa, fii tu însăţi, femeia admirată şi îndrăgită de toată lumea. Punându-ţi „cenuşă în cap” vei da apă la moara clevetitorilor. Fii alături de cei care te preţuiesc cu adevărat. Revino! Te aşteptăm! Mircea”.
Ce se mai poate spune după aceasta? Puţine. Ce căuta Gore în România? Gore era spion şi era interesat de temele de cercetare ale Anei. Venind în ţară, el n-a uitat-o pe frumuseţea liceului, pe Ana, care-i făcuse un afront pe când era elev. În tembelismul lui, nu numai că n-a uitat micul incident, dar nutrea o răzbunare pe măsura „personalităţii” sale jignite.
În această răzbunare sau distracţie, cum o concepea el, nu îi trecea prin cap că fosta fetiţă de liceu, era de fapt chiar persoana care el trebuia s-o racoleze ca spion. Din discuţiile purtate cu Mircea a reieşit grozăvia faptei, dorind mai întâi să-şi satisfacă poftele şi după aceea misiunea. Cei care-l plăteau, ştiindu-l încă labil şi cu elemente de infatuare nestăpânită îl urmăreau pas cu pas. Văzându-şi misiunea în pericol şi interesele fiind prea mari ca să fie dejucat proiectul lor, printr-un telefon anonim au anunţat ce se petrece în apartamentul de pe strada Nuferilor, indicând şi elemente de identificare a autorilor. Aşa se face că ei au fost prinşi de poliţia de moravuri. Această fază fiind încheiată, a fost trimisă o altă echipă de spioni care, de data asta, cuprindea chiar un fost coleg de studenţie al Anei, un fost Don Juan al facultăţii, tânăr, frumos, care chiar a flirtat cândva cu ea. Numai că nerăbdarea în a obţine datele necesare stăpânilor i-a făcut să se dea de gol mai repede decât se aşteptau. Această dejucare a planurilor spionilor a avut o coloratură aparte. Soţului Anei, care după cum ştiţi era destul de gelos, în urma acestor lucruri în care era inclusă şi Ana, a pedepsit-o pe aceasta cu vreo două săptămâni de muţenie.