– Nae, ce vezi tu la mine de mă crezi un imbecil? Ce-ţi veni să-mi torni prostia asta? Dacă te-am supărat cu ceva, spune-mi omule, nu-mi turna gogoşi. Dacă mi-ar fi spus cineva că a dispărut institutul, era mai credibil decât ce încerci tu să-mi bagi pe gât. A dispărut Ana! Ţi s-a dus Doxa de acasă?
– Ia-o cum vrei tu, dar tot ce se ştie este că: un BMW nou, cu număr de Austria, a aşteptat-o la poartă. A schimbat câteva vorbe cu şoferul, după care s-a urcat în maşină şi au dispărut. Când au sesizat că nu este nici acasă, nici la serviciu, deci e dispărută sau răpită, s-au informat organele abilitate şi aşteptăm.
Mă simţeam de parcă mi-ar fi căzut o macara în cap. De mine m-aş fi îndoit, dar de Ana, nu. Ce-i de făcut?
– Nae, te las, cu regretul că se petrec astfel de lucruri.
– Nu-i vina noastră că s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu Ana.
– Îţi zic la revedere!
– La revedere, şi am plecat să-i duc vestea lui Gore. Pe porţiunea de întoarcere, mă gândeam la toate variantele posibile ale acestei poveşti incredibile. Mă gândeam şi la posibilitatea ca ea să fi „jucat pe două „fronturi, dar, câte nu mi-au trecut prin cap, şi, în final, îmi căutam să-mi cazez Eul în întâlnirile cu ea, cam cât de inferior m-ar fi putut considera ea, dacă a jucat pe două piste şi noi, tolomacii, nici nu ne-am dat seama.
Crude aceste momente de adevăr, dar în acest caz, asta am fost toţi. Om mai vedea. Am ajuns în parcare, care „gemea” de Dacii, dar nici un BMW. Fac un tur al parcării şi Gore nu-i. Pur şi simplu a plecat fără să spună o vorbă. Gândeşti că pentru mine a venit, nu pentru el. Ce să-i faci, maniere din apus, sau o fi făcut cine ştie ce achiziţie şi-l incomodam în „afaceri”. Mai bine aşa. Mă întorc acasă cu autobuzul. Îmi puneam întrebarea dacă soţia e acasă şi-mi cere să-i spun dacă o iubesc, pe ea sau pe Ana? Nu-mi pot imagina ce răspuns i-aş fi dat, dacă ea m-ar fi întrebat aceasta. iar eu de două zile umblam după Ana, mă frământau problemele ce ea le are, şi tot din cauza ei nu prea stau pe acasă. Mă bătea gândul să pun mâna pe o sticlă de tărie. Când am prins-o în mână, răceala sticlei m-a trezit. De fapt, ce fac? A dispărut Ana şi mă pierd eu? Există şi alte soluţii. Mi-am amintit că Mărginean răspunde din partea SRI-ului de institut, vechi „combatant” în instituţie, nu i-am cerut niciodată nimic, cu atât mai mult că ni s-a prelucrat şi nouă ce este SECRETUL, indicativul CONFIDENŢIAL, dar acum era vorba de Ana.
Nu i-am pretins nimic până acum şi nici acum nu-l voi deranja în problemele de serviciu, ci doar ca o persoană particulară, despre care el crede că nu are nimic special, dar Mărgineanu în postura în care se află poate fi înaintea poliţiei cu informaţiile şi el asta doreşte. Ce-o să creadă Mărginean? Creadă ce-o vrea, dar să-mi spună ce-i cu Ana, că eu de când am povestit cu Gore, am sentimentul vinovăţiei de câte ori vine vorba despre ea. Sună…
– Scuză-mă te rog, dar n-am ştiu la cine să mă adresez şi de aceea te deranjez pe tine. Spune-mi, ştii ceva de Ana?
– A… Mircea… Bună, domnule. Ce mai faci? Mult te-ai gândit până să mai suni. E drept că prietenul la nevoie se cunoaşte, dar nici aşa. Ştii ceva? Ce faci acum?

– Păi… vorbesc cu tine…
– Te-am întrebat dacă n-ai vreo treabă urgentă?
– O… nu… nu, nu, n-am nici o treabă mai urgentă ca asta.
– Bine. Atunci, deplasează-te până aici şi-om discuta problema.
– Bine. Bine, vin. Şi am plecat. Omul păstra discreţia ca pe vremuri.
– Bună, Mărginene.
– Bună iubitule (pe vremea aceea nu aveam în ţară homosexuali declaraţi), dar ce-ai luat mina aceasta de câine spăşit?
– Sunt foarte încurcat, lezat în Eul meu, total demoralizat… Ştii… Ana…
– Eu să nu ştiu? sincer să fiu, în timpurile alea, toţi cunoscuţii, neamurile şi prietenii ne-am pus întrebarea: de ce Mircea nu s-a căsătorit cu Ana? şi crede-mă că încă nu am găsit un răspuns plauzibil.
– Nici eu, dar asta e.
– Bine, acum spune-mi ce vrei de la mine, că doar n-ai venit să vezi cum îmi ies firele albe.
– Mi-e jenă că numai cu asemenea probleme vin, dar m-am sfătuit cu unul, cu altul, şi asta a fost unica soluţie… să te văd… de fapt să te rog… mi-e penibil deja… ştii cum e…
– Lasă, lasă, nu-ţi mai pune cenuşă în cap. Nici eu şi nici alţii nu-s mai buni. Trist e că trebuie să se întâmple evenimente majore ca să ne găsim puţin timp să mai vizităm un prieten. În numele tinereţii noastre apuse, ar trebui ca prietenii să se mai viziteze pentru a menţine prietenia la un nivel acceptabil. Dar să-ţi descreţesc fruntea ori poate să ţi-o încreţesc, că, sincer să fiu, nu ştiu ce efect vor avea ştirile ce ţi le voi da. În primul rând, trebuie să-ţi spun că Ana e liberă şi-i acasă!
– Daa! şi cu toată bucuria s-a simţit frustrat că pentru o veste pe care probabil acum o ştie toată lumea, a apelat la Mărginean.
– Te văd căzut pe gânduri. Ştii ce a pătimit?
– A PĂTIMIT?!
– Cu mare regret, trebuie să-ţi spun că a fost deosebit de umilită, de fapt ce să mai lungesc vorba, „ei” au găsit-o şi i-au arestat pe toţi!
– Moravuri! Poliţie de moravuri, Ana arestată, dosar… şi Mircea îşi schimbă culoarea feţei în aşa hal că Mărginean a trebuit să-şi întrebuinţeze cunoştinţele pentru a-l aduce la „parametrii normali”.
– Ce ai domnule, mă pui pe gânduri! Când mi-ai telefonat am crezut că tu ştii deja că ea era în colimatorul SRI-ului.
– SRI-ului…
– Mirce, să nu mai faci figura, că nu mai scapi aşa uşor. Tu chiar nu ştiai că ea lucra cu documente confidenţiale şi alea le păzim noi? Dacă vrei îţi dau declaraţia ei s-o citeşti, dar te rog să ai grijă cum te porţi, că prea te afectează chestiile astea despre Ana.
– Ai dreptate, m-au marcat aceste întâmplări bizare în jurul acestei femei, pe care am iubit-o cândva, dar mă ştii că sunt om raţional, aşa că nu cred să-ţi mai creez probleme.
– Bine domnule. Poftim declaraţia şi citeşte-o în linişte. Eu ies puţin. Am luat hârtia cu o emoţie nedisimulată şi am citit următoarele:
„Declaraţie
Subsemnata (sau infractoarea) Ana P. cu domiciliul în……….. str……..nr……prin prezenta, declar următoarele:

În ziua de 18 sept. 199… la orele 1505, când am ieşit de la serviciu, sunt cercetător principal la Institutul de cercetări miniere, am observat o maşină chiar în staţia de autobuz, care era străină atât ca marcă şi ca număr. Din ea, un individ striga ceva în limba germană. Oamenii treceau pe lângă el fără să-i acorde nici o atenţie, continuându-şi drumul spre autobuz. Nu am dat atenţie nici omului, nici maşinii, dar din ce spunea el reieşea că a venit la Staţiunea Izvoarele pentru tratament la ing.Micu şi îşi pierde cazarea dacă nu se prezintă astăzi. Aşa stând situaţia, m-am oprit şi i-am explicat tipului cum trebuie să procedeze ca să ajungă la Izvoare. Am avut senzaţia că n-a înţeles, cu toate că i-am vorbit pe propria-i limbă. Am reluat explicaţiile, la care tipul, deosebit de politicos, mi-a solicitat să-l pilotez până iese din cartier, de acolo se descurcă. Cum şi eu stau în apropriere, m-am gândit că nu-i prea mare deranjul dacă-l însoţesc 2-3 km. Am urcat în spate de unde-l pilotam fără să-mi dau seama că am ieşit deja din cartier. Am adormit în maşină, iar când m-am trezit eram într-un apartament, căruia i s-au adus ceva îmbunătăţiri, făcând din fosta cutie pătrată, un apartament util şi foarte plăcut, exploatându-i la maxim tot ce s-a putut, fără însă a-i disloca structura de rezistenţă. A scos uşile interioare iar colţurile de sus le-a rotunjit, dând o impresie de vechi. Balconul încastrat a fost inclus în apartament, eliminând geamul dinspre el şi montând chiar pe buza balconului un geam termopan. Astfel, camera s-a alungit cu încă un metru, lucru fantastic pentru dimensiunile interioare ale camerei. Cu toate că era intim, n-aveai senzaţia de claustrofobie. Erau şi alte lucruri bune, dar astea au fost cele mai impresionante. Spre seară a apărut tipul care „nu ştia unde-s Izvoarele, împreună cu un alt tip, care a început să scoată fel de fel de „scule”, care dacă nu erau de torturat, impresionabile erau. E vorba despre diferite cuţite, brice, săbii Ninja şi alte porcării de felul acesta. Tipul care „nu ştia unde-s Izvoarele, şi pe care, nu ştiu de ce, dar aveam impresia că-l cunosc, mi s-a adresat în limba română. Toată discuţia se limita la faptul că el, într-adevăr, avea o dorinţă la mine. Frumos formulat, nu? DORINŢA lui era, după cum spunea dânsul, nu să aibă contacte sexuale cu mine, ci numai să mă dezbrace, pentru a mă vedea goală, dar El să mă dezbrace, nu eu. Nu-mi dau seama cât efect să fi avut asupra mea răpirea, prezentarea armelor albe înşirate pe pervazul geamului, sechestrarea mea. Eram îngrozită. Să fii expusă poftelor colective ale celor doi indivizi? Maniile lor sexuale unde duceau? Că nu-i aşa, nu răpeşte nimeni o femeie şi apoi s-o sechestreze ca să facă SKANDERBERG cu ea… Cine răpeşte o femeie, o face tocmai pentru că este femeie. Eu, ca şi component al actualei societăţi, având şi o funcţie de conducere şi o familie, e normal că depind destul de multe persoane de mine, şi în câteva momente, doi indivizi te pot transforma în obiect de satisfăcut manii de neacceptat, că de erau acceptabile, încercau cu metode acceptabile, nu? Mi-am văzut viaţa oferită acestor dezaxaţi, din care unul dădea ordine, iar cel ce le executa era un retardat mintal, căruia i-a mai rămas râsul animalic şi plăcerea nedisimulată de a tortura.