“Tu, care cobori şi urci în neagra tăcere cântec şi viaţă,
Tu, care cunoşti DOUĂ NOPŢI; una jos şi alta în sus,
Şi cântecul totuşi pentru lumină l-ai spus,
Minerule, cu gându-mi de mii de ori cu tine cobor…”
Atât de frumos e “prins” în această poezie de Emil Isac calităţile lui Ioşca, că-ţi vine să te întrebi dacă nu cumva poetul l-a cunoscut pe băiuţan. Dar acum nu este timp pentru asemenea întrebări. Nori negrii întunecau cerul patriei. Un alt coşmar a lumii şi-a început desfăşurarea. S-a pornit al Doilea Război Mondial. Acum oamenii în afara temerilor zilnice (căci asta-i viaţa nu?) mai adăugau sufletelor lor şi alte spaime. Spaimele după vieţii lor, a fiilor lor, a rubedeniilor. O spaimă generală secerătoare de vieţi, aducătoare de nenorociri de care nimeni nu ştia dacă acestea se vor întâmpla aici în sat s-au pe pământuri străine, departe de orice fiinţă cunoscută. Erau temeri specifice pentru locuitorii transilvăneni, care de-lungul secolelor au avut parte de nenumărate cotropiri şi împilări de toate felurile, grozăvii ce le făceau atât la cotropire cât şi la retrageri. Cu alte cuvinte când în alte locuri se întâmplau împilări, aici acestea se suportau la dublu lor, la triplu. Aceasta era soarta transilvănenilor, de aici plecau temerile lor cele mai multe.
Ca şi în alte războaie, l-i sa rezervat minerilor “mobilizarea pe loc”, adică ei nu vor pleca să-i împuşte alţii, ei vor muri în propriul mormânt, mina, deoarece nu de puţine ori în timp de pace nu se asigură materiale de siguranţă, în speţă lemnul, apoi în timp de război… şi dacă nu au aţi ştiut, “mobilizaţii” nu primesc salar deci… jertfa-i completă.

“Pământul nu-i curat la o poruncă
Nici nu va fi prin ordin sau insultă
Că tragedia lumii e prea multă
De aceea o salvare-avem: în muncă”, zice Adrian Păunescu

şi nu cred că greşeşte, dar aici aceasta se numea muncă forţată. Deci Ioşca, minerul, n-a plecat la război, dar nimeni nu ştia prin ce subterfugii nu a fost luat la război Ludovic. Nu că ar fi văzut invidie pe el, dar ar fi dorit să ştie ca să poată să-şi salveze şi pe copiii lor de la măcelul altora. În schimb, mecanicul Feri, băiatul care “ scotea buna dispoziţie” din buzunar a fost luat, probabil şi ei aveau nevoie de bună dispoziţie şi de oameni frumoşi, că tineri toţi erau cei ce plecau la război. Într-un timp foarte scurt evenimentele ce se desfăşurau rapid, năucitor, de regulă toate erau cu despărţiri şi tristeţi.
Elisabeta şi-a luat munca în primire la Cooperativa din Dămăcuşeni era destul de mulţumită de ceea ce făcea şi se părea că aşa o catalogau şi şefii ei şi chiar cooperatorii din sat o simpatizau. Cu toate acestea, războiul a trecut, problemele Elisabetei pe planul al doilea, dacă nu pe ultimul plan şi dacă nu ar fi fost mulţumită de serviciu, ar fi murit de plictiseală. Satul fiind cu specific agricol, oamenii fiind truditori ai pământului, îi puteai vedea dimineaţa, la plecarea la muncă, ori seara când se întorceau acasă frânţi de munca pământului. Dimineaţa se grăbeau să ajungă la câmp, la muncă, iar seara erau aşa de obosiţi că nu aveau nici-un chef de vorbă. Îşi completau proviziile de care aveau nevoie pentru ziua următoare şi se grăbeau să-şi termine treburile pentru a se putea odihni. Poate au observat că este “ o faţă nouă” în cooperativă, dar ei n-aveau timp pentru ei, necum pentru alţii. Cam aşa se scurgeau zilele ei de muncă, de viaţă.
În ultimul timp, a început s-o viziteze, cu o oarecare frecvenţă, Ludovic lăcătuşul, care numai Dumnezeu ştie prin ceva metode, a reuşit să scape de mobilizare.

Elisabeta ştiind că sunt rudenii, n-a considerat niciodată aceste vizite de curtoazie. O bucurau prin faptul că-i aducea veşti din Băiuţ, bârfe şi cum mai era viaţa prin satul lor. Şi acestea erau cu atât mai îmbucurătoare cu cât ea, Elisabeta, încă nu şi-a făcut nici-o cunoştinţă sau prietenie încă în Dămăcuşeni. Se pare că Elisabeta habar n-avea de intenţiile lui Ludovic şi ea nu-şi imagina că bucuria ei de a avea ştiri din Băiuţ, chiar dacă erau aduse de Ludovic, erau considerate de acesta altceva. Faptul că Ludovic a ajuns în casa Elisabetei pe post de curtezan era mai mult din curiozitate, cu toate că nu era exclus să fii fost şi ceva invidie. Ludovic era un om impozant, dar nu era frumos. Se considera el “ un cineva” în Băiuţ, dar se pare că numai el se preţăluia aşa. Pe el nimeni nu la văzut în haine de lucru, în odaia dinainte a restaurantului, să servească vreodată ceva. De fapt nu-şi aduce aminte nimeni să-l fi văzut în haine de lucru. La restaurant, mergea de regulă numai după-amiaza, în ţinută şi numai în odaia pentru musafiri, el având un aer de îngâmfare şi preţiozitate, uneori impertinent, lucru peste măsură pentru un băiuţan. De când au început “perindările” la fetele ce urmau să fie FRUMUSEŢI, Ludovic a constatat că nu prea i se mai dă atenţie lui, lui persoană care considera că acest respect i se cuvine. Apoi şi-a mai dat seama că acest lucru putea fi o deturnare din cauza FRUMUSEŢILOR, lucru ce îl scotea din sărite, mai ales că el cu toate că avea treizeci de ani, nu prea dădea nimic pe fete, pe femei. Până când Elisabeta n-a primit titlul de Frumuseaţă, viaţă lui se desfăşura normal, după perceptele personale ale lui Ludovic. De atunci persoana şi personalitatea lui parcă a intrat într-un “con de penumbră!” Se iubea destul pe el ca să nu acorde atenţie nici fetelor şi nici băieţilor, dar acum de Elisabeta, de noua FRUMUSEŢE, se simţea eclipsat. Cu toate că în acele timpuri “binefacerile civilizaţiei” n-au ajuns până la noi, deci aberaţiile de sex nu erau o modă, se mai întâmpla şi la noi că uneori câte un cioban “ mai aprins” să se mai dea după câte-o capră. Ludovic nu intra nici în această sferă, nu putea fi bănuit de asemenea lucruri. El pur şi simplu nu dorea relaţii apropiate cu nimeni, pentru a-şi putea impune persoana, pentru a crea un aer de “dandy” în jurul său, dar şi pentru a nu bănui nimeni cu ce fel de afaceri se ocupă.
Poate că n-o ura atât de mult pe Elisabeta pentru a-i urzi şi o răzbunare, el care nu avea nici-un fel de sentimente. Nu ura pentru că nu era capabil iubire. În schimb excela în a dispreţui ori pe cine şi mai ales, pe Elisabeta care, o considera el, că l-a scos total din atenţia băiuţenilor. Cu aceste gânduri şi sentimente ciudate, a început să bată la uşa Elisabetei, el părând celorlalţi un ciudat, datorită lipsei de comunicare, de angajare în discuţii, în crearea unei atmosfere amiabile. Planurile lui Ludovic erau cu totul altele decât ale celorlalţi.
Bărbaţii, în general, nu excelează în psihologie femeilor, deci nici Ludovic nu era o excepţie. O particularitate a femeii este că ea, chiar dacă suferă o viaţă întreagă, nu se consideră învinsă, un bărbat se poate vedea învins de zeci de ori într-o zi. O altă specificitate feminină este că ele trăiesc fiecare eveniment cu mare intensitate.
Bărbaţii, nu-şi explică de ce cred că şi femeile au acelaşi mod de judecată ca şi ei ceea ce s-a dovedit total eronat. Femeile-şi doresc opulenţa, dar nu suportă să fie comparate cu… bogăţia. Ele nu doresc să fie adorate pentru ceea ce fac, pentru ceea ce ştiu, ci numai pentru ceea ce SUNT. Ele nu au căutat niciodată afirmare ci numai impunerea ei prin ceea ce este. Ea nu-şi doreşte iubire “în jurul ei” EA SE DOREŞTE IUBITĂ.
Dacă Ludovic ar fi ştiut măcar atâta despre femei, şi nu numai el, Ludovic, ci toţi bărbaţii, multe dispute bărbat-femeie nu ar mai fi avut loc. Cu toate acestea, Ludovic şi-a dat seama că numai “stingerea luceafărului” de pe fruntea Elisabetei, va mai aduce vreodată la lucirea (considerată de el) al propriului său LUCEAFĂR. Pentru a face acest lucru exista o singură obţine: Căsătoria cu Elisabeta.

În timpul vizitelor lui Ludovic, o vizită meteorică, i-a făcut şi Feri la cooperativa din Dămăcuşeni. Acesta era în uniformă care-l prindea minunat. Un plus de şarm îi dădea şi mustaţa, pe care o purta numai de când era soldat şi-i accentua aerul lui şmecheresc cu care la cunoscut şi înainte de-a fi soldat, şi pe care-l folosea din plin când se ocupa de cuceriri. Elisabeta l-a iubit şi îl iubea pe Feri. Dintre toţi curtezanii pe care i-a avut Elisabeta, Feri era febleţea ei. Poate soarta i-a ferit, dar ei n-au avut niciodată un singur moment în care să fie numai ei doi, să ajungă cu poveştile mai aproape de viaţa lor, să-şi spună şi ei păsurile. Într-un anumit fel, Elisabeta se bucura de acest lucru, întrucât era sigură că dacă Feri ar fi întrebat-o direct dacă-l iubeşte, ea nu l-ar fi putut minţi. Pe de altă pate se ruga lui Dumnezeu să n-o lase de izbelişte, întrucât fiind atât de curtenitor, de spontan şi de drăguţ, era sigură că nu i-ar fi putut refuza nimic. Toată puterea şi credinţa ei se topeau la apariţia lui Feri, iubitul de care nimeni nu ştia în afară de inima ei. Din asta s-a născut bucuria cea mare la vederea lui Feri. Sufletul Elisabetei pendula continuu, dorea să-i spună că-l iubeşte şi că o să-l aştepte. I-ar fi spus orice numai să-l vadă pe el bucuros, măcar atât câtă bucurie i-a adus şi el, venind la ea s-o vadă, dar buna cuviinţă nu-i permitea, ca ea să facă asemenea “dezvăluiri” şi aşa s-au despărţit, precum s-au şi întâlnit.
După plecarea lui Feri, singurătatea şi lipsa prietenelor, a prietenilor, a devenit parcă şi mai apăsătoare. Ca un făcut se înteţeau şi vizitele lui Ludovic care, cu toate că erau nişte “tăcute în doi”, îi mai alungau urâtul şi dorul de casă. Poate s-o fi vizitat de vreo zece ori Ludovic, când acesta a cerut-o în căsătorie. Vestea a venit ca un duş rece şi a bulversat-o pe Elisabeta. N-a avut ce răspuns să-i dea, dar nici n-a dorit să-l refuze, sigură fiind că datorită gradului apropiat de rudenie, nu se vor putea căsători. Bazată pe acest lucru, că există alte cauze de respingere a cererii lui Ludovic în căsătorie, a considerat că nu are rost să-l mai refuze şi ea verbal, considerând că prin acest gest riscă să-l jignească şi atunci evident că prietenia lor ar înceta. După consultările în familia, cu alte persoane, a aflat că verii de gradul II, pot să-şi întemeieze familii, ei nefiind consideraţi rudenii. Tot sondând în dreapta şi-n stânga, a observat că familia ei nu dorea să se mai încarce şi cu problemele ei, că le sunt destule ale lor. Apoi foarte brutal au întrebat-o:
– Tu cu cine crezi că te vei mărita dacă-l refuzi pe Ludovic? Deci toate au fost spuse, cu toate că nimeni n-a întrebat-o pe ea, măcar dacă-l iubeşte. De fapt cu ce i-ar folosi să ştie şi ei că nu are nici-un sentiment faţă de Ludovic. Pe undeva aveau dreptate şi ai ei. Îl iubea, nu-l iubea, altul nu mai era. Nesiguranţa vremurilor şi teama continuă, nu odată s-a gândit că ar fi o soluţie căsnicia, cu atât mai mult cu cât ea era cunoscută că manipulează bani şi valori materiale în cantităţi mari. Acestea au fost cauzele care a înclinat balanţa în favoarea căsniciei Elisabetei cu Ludovic, că soţul ei îi va da un sprijin şi protecţie măcar dacă la alte lucruri nu se angajează.
În acest timp, Ludovic mai mult stătea în Baia Mare , şi imediat după căsnicia civilă, a plecat într-o afacere cu ceva seminţe de floarea soarelui. Plecarea lui a durat vreo trei săptămâni, iar la întoarcere nu a adus nici seminţe, dar nici banii nu-i mai avea. A găsit o motivaţie că:”ruşii i-au rechiziţionat marfa” Fiind practic încă necăsătoriţi, căsătoria civilă s-a desfăşurat pe fugă între două trenuri, Elisabeta a cumpărat o găină şi au plecat la Băiuţ să facă “nunta”.