Acest fenomen de înrobire a nevestelor era un lucru comun, obişnuit acelor vremuri, păstrat din “negura vremurilor” negre pentru femei, când ele nu erau considerate decât om de gradul 2 . Probabil că din acele timpuri să se fi păstrat butada:
– Măi Ioane, parcă vine un om.
– Ba nu. E o femeie. Cu toate acestea nu puţini bărbaţi îşi îndeamnă femeile să se revolte împotriva acestei nedreptăţi cum o face şi Eminescu în următoarele versuri, care se potrivesc şi în acest caz:

“De cât o viaţă moartă, un negru vis de jele,
Mai bine stinge, Doamne?viaţa ginţii mele,
Decât o soaţă aspră din chin în chin s-o poarte,
Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!”

O altă poezie cunoscută, a lui Coşbuc de această dată, suntem (sunt) sfătuiţi să ne mulţumim şi să preţuim ceea ce Dumnezeu ne-a dat:

“Trăieşte-ţi doamnă, viaţa ta!
Şi-a morţii lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi?”

şi cu toate acestea, după nenumărate sarcini, în condiţiile precare ale medicinii de atunci, după munca fără întrerupere dintr-o casă mare, cu pretenţii mari, sănătatea doamnei Maier se ruina vizibil. Era însărcinată, dar n-a reuşit să mai aducă încă o viaţă pe lume, murind atât ea cât şi copilul, în timpul naşterii. Elisabeta n-a rezistat timpului şi muncii reclamate de pretenţiile gospodăriei sale. N-a reuşit atât să trăiască să-şi vadă fiicele la casele lor. Soarta i-a fost împotrivă. Jalea a fost mare, ca la ori care “dispariţie” a mamei, a femeii, polul, elementul de polarizare a liniştei şi toleranţei, a armoniei oricărei familii, soţia, factorul de stabilitate şi siguranţă a ori cărei case. După trecerea unei perioade de la acest trist eveniment a urmat o perioadă de “trezire”. Unele lucruri au rămas în faza în care erau când trăia Doamna Elisabeta. Aceste constatări, mai bine spus: aceste lucruri nefăcute de nimeni după moartea soţiei, pe militărosul Maier l-au scos din “ţâţâni”. Prima dată el nefiind angrenat în asemenea tipuri de munci, a constatat că multe au fost “omise”, lucruri care altă dată se făceau fără a lui participare şi nici nu ştia când şi cum se făceau acestea. Cum pentru el, principala preocupare fiind munca sa de tâmplar, nu s-a gândit măcar o dată să-şi inventarieze întreaga casă, dar acum, când fetele grijeau de animale, a observat că unele alimente lipseau, altele se stricau. Fetele n-au primit dreptul de-a umbla la „cutia cu bani” şi nimeni altcineva nu mai făcea cumpărături. Cu alte cuvinte, ar fi fost cine să facă, să ducă munca acestei case mai departe, dar…. Lucrul acesta l-a scos din ritmurile lui pe Maier. A început să devină nervos, să ţipe la fete, ba uneori le mai şi “altoia” cu toate că locuia împreună cu ele şi vedea şi el că fetele că lucrează întreaga zi. Familia sa, a cărui exemplu era de urmat în Băiuţ, după moartea Elisabetei s-a transformat într-un fel de cazarmă, unde Maier era caporalul şi fetele soldaţii.
Fata mai mare, Ana a observat că dacă-i “dă dreptate lui Maier” este scutită de reproşuri şi de bătăi. Dezorientat, Maier a început, să curteze diferite femei, situaţie care de cele mai multe ori transformă o casă în adevărat câmp de luptă şi suspiciuni şi face ca orice discuţie nevinovată să devină incendiară.

Dacă Ana se ştia liniştită pe lângă taică-său, dacă viitoarea nevastă mai avea încă nevoie de-a fi curtată, nu exista altcineva în capul căreia să cadă toate nereuşitele, să se spargă toate oalele, numai Elisabeta.
Şi cum pretenţiosul Maier a “probat” nici mai mult nici mai puţin decât zece femei, vă puteţi imagina că viaţa Elisabetei s-a transformat în calvar. Ana profitând de lipsa de control a lui Maier şi cu ajutorul unei candidate la căsnicia lui taică-său, a profitat şi s-a căsătorit cu un preparator pe nume Paul, băiat frumos de altfel, lăudăros de numai… şi cam… puturos. A fost şi el unul dintre curtezanii surorii sale Elisabeta, dar ea, Elisabeta văzând cam ce fel de persoană este, nu i-a mai acordat nici o atenţie, lucru umilitor pentru Paul, care se dorea tot timpul în centrul atenţiei şi toată lumea avea obligaţia să-i “soarbă” vorbele din gură, lucru ce-o scotea din sărite pe Elisabeta numai la gândul inepţiilor ce le debita.
Ca să nu fie urâcioasă, Elisabeta şi-a adus aminte că Paul i-a povestit odată o întâmplare, care de această dată, nu era o poveste clasică, specifică de flirt, cum frecvent obişnuia Paul cu orice persoană feminină, nu era o obligaţie de curtare a cumnatei era o poveste de viaţă din uzina lui de preparare. Poate că nici Elisabeta nu ar fi fost atât de împotriva lui Paul dacă vorba unuia “ar fi câştigat-o pe merit”. Dar “frumosul” Paul şi-a făcut loc cu pumnii înspre Ana, bătându-i pe principalii pretendenţi la mâna Anei.
Elisabeta se gândea că ar fi poate mai interesant să-l lase pe Paul să-şi povestească întâmplarea decât să vorbească numai despre „frumosul” de el. Povestea ce i-a spus-o Paul, poate că numai atunci să fi avut ea chef, sau politeţea să-l asculte, acel atunci era pe vremea când Elisabeta măritată fiind, avea o fetiţă, s-a reîntors într-o vară să “facă” câteva zile în Băiuţ, satul copilăriei sale. Paul începu:
“Poate nu ţ-aş spune această poveste, tristă de altfel, dacă nu l-aş întâlnii zilnic, dimineaţă de dimineaţă. Făcea acest lucru poate, doar “să mai ia o gură de aer” sau poate că inima frumosului morar, care-l trezea uneori de dimineaţă, foarte de dimineaţă, încercând probabil şi el să-i tragă”chiulul Doamnei Moarte. Ne salutăm de fiecare dată, dar îmi şi aminteşte de întâmplările mai puţin plăcute, oarecum mai aparte, petrecute pe timpuri la moara frumosului morar de altă dată, care astăzi, fie vară sau iarnă, veşnic îl vezi cu mănuşi, probabil că ele îi ascund nu numai tremuratul mâinilor ci şi petele lăsate de reactivi în lungul anilor.
Şi poate nici acest lucru nu mar fi determinat să ţi povestesc acele întâmplări, dacă n-ar exista unii oameni care convinşi fiind că fac bine aduc, atâta rău şi lacrimi semenilor, încât nu ar fi capabili să facă acest lucru duşmanii, cu voia, de asemenea performanţe. De atunci, de când s-au întâmplat lucrurile, pe care doresc să ţi le spun, au trecut mulţi ani, după alţi ani de necazuri şi lipsuri de toate nuanţele, când am ajuns în acea fază de construcţie a socialismului, în care, aveam şi noi ceva, aveam unele rezultate în economie şi construcţii palpabile, frumoase şi tot odată cu adevărat mobilizatoare. În urma acestor frumoase realizări, flotaţia noastră a luat locul I pe ramură şi ţară. Nimeni atunci, nu-şi putea imagina ce înseamnă acest lucru. Bine înţeles că nici noi nu ştiam înainte, ce se va întâmpla după acel titlu meritoriu. Luarea acestui loc fruntaş ne-a adus, în afară de salarii bune, condiţii excelente de lucru, locuri de vis (la fiecare loc de muncă s-au pus covoare naturale) şi cel mai plăcut lucru, maşinile O.J.T.-ului parcau în curtea flotaţiei. Fiecare salariat avea dreptul la trei excursii, indiferent de traseu, de lungimea lui.

Puteai să mergi în excursie unde-ţi dorea sufletul, sau unde ai fi dorit. După cum şti, până atunci nu “n-au dat pe nici unul banii afară din casă” ca să-ţi poţi permite aşa ceva. Acum aceste vise au devenit realitate. Întâmplarea a făcut ca datorită lucrărilor de construcţie de la Porţile de Fier 1, care au ajuns la final, am putu urmări inundarea viitorului lac de acumulare şi odată cu el insula Ada Kaleh. Aproape toţi angajaţii flotaţiei au făcut această excursie în celălalt capăt al României. Continuând cu excursiile, am luat la rând mănăstirile din Moldova şi alte trasee de vis. Vă puteţi imagina în ce stare de exuberanţă trăiam. Cine eram noi în acele vremuri! Mai adăugaţi acestei stări şi faptul că am avut atâţia vizitatori în flotaţie, vizitatori de “mare calibru”, şefii de state, miniştrii din varii domenii începând din Cuba şi terminând cu Australia. Bineînţeles că toţi doreau să cumpere câte o “flotaţie cu covoare”, pe care s-o ducă la ei în ţară, de la IMMUM. În acea perioadă am văzut atâţia şefi câţi poate nu vede un bucureştean într-o viaţă. În plină “efervescenţă creatoare de muncă” de bucurie şi încredere se găseşte un “cineva” care nu are altceva mai bun de făcut, decât să facă o demonstraţie “altcuiva” că schimbarea fluxului tehnologic, ar putea duce la un succes “şi mai şi”. Doamne dacă ne-ar fi spus cineva ce va urma ar fi fost judecat pentru propagandă antiproletară. Nici “duşmanii de clasă” nu şi-ar fi putut imagina o asemenea răzbunare şi cu o astfel de „reuşită” S-au întâmplat lucruri de neimaginat pentru experţi, nu pentru oamenii simpli. Lucruri imposibil de redat, dar posibil ca apocalipsa de s-ar fi pornit nu cred că ar fi fost aşa de groaznică.
Uzina noastră de prepare, uzină fruntaşă, uzină model, s-a transformat într-un iad. Schimbându-se fluxul tehnologic, s-au schimbat reactivii şi în final totul a dus la formarea unei spume consistente, care atingea în unele locuri chiar trei metri. Se bănuia că în anumite locuri ar putea fi un utilaj, un motor, pompă, numai datorită faptului că acolo se formau ceva vârtejuri formate din acea spumă. În aceste condiţii de muncă, tot mai mulţi erau acei care părăseau flotaţia căutându-şi alte locuri de muncă, eventual alte întreprinderi, chiar dacă părăseau Băiuţul. Tot ce înainte se executa planificat, acum se făcea la “sfânta întâmplare”, şi cum e normal, în asemenea situaţii, au început avariile, accidentele etc.…
Cum toţi care erau meseriaşi buni plecau, noii veniţi în locul lor, erau persoane care nu doreau să lucreze în CAP-eu cu cinci lei pe zi, când aici câştigau atâta într-o oră, şi se angajau în flotaţie. Marele neajuns al acestor noi angajaţi era faptul că ei nu aveau nici-o noţiune despre disciplina muncii Habar n-aveau de ce înseamnă o flotaţie, şi nu ştiau mai nimic din ce ar fi fost normal să cunoască. Nu erau capabili să sesizeze pericolul, cauzele lui. “Ăştia ne sunt oamenii, cu aceştia defilăm”, dar nu se specifica pe care… lume. Aşa s-a început ca morile de minereu, să macine şi oameni.
Moara frumosului morar “a căzut” în jurul orei 21. “Noul regulament” nu permitea părăsirea utilajului, a serviciului, dacă nu era în stare de funcţionare, până nu reintra în circuitul productiv. În moară au intrat doi lăcătuşi; Tudor şi Ioani cu obligaţia de-a scoate blindajul căzut. Barele se desprindeau uşor, numai că pe măsură ce dădeau jos vechea căptuşeală, moara îşi schimbă continuu centrul de greutate. Omul care trebuia să blocheze moara în poziţia necesară efectuării decăptuşirii bandajelor, în loc să execute frânarea cu frâna, s-a mulţumit “s-o ţină” cu o rangă. La o alunecare a răngii, moara a început să se rotească cu cei doi lăcătuşi în ea. Lăcătuşii din moară, c-o prezenţă de spirit nemaiîntâlnită, ori poate că i-a mai iubit Dumnezeu, au început să alerge în sens invers printre bare şi segmenţi, sărind în sus la ori ce întâlnire cu barele, reuşind să scape cu picioarele întregi şi ne măcinaţi.