Până acum această curtare s-a dovedit benefică, ea luând o decizie asupra unui posibil mire. Aşa a pus ea capăt travaliului băieţilor din sat la casa ei, anunţându-şi logodna cu Paul, băiatul pe care ea îl considera că-i putea fi viitorul soţ.
După această renunţare benevolă, la titlul FRUMUSETE a Anei, la scurt timp a renunţat şi cealaltă fată, Maria. Şi ea a considerat că ar deturna rolul curtării deoarece scopul fetelor, dorinţa lor, a fetelor mari, este de-a se mărita. Dacă Bunul Dumnezeu le-a dat ocazia, şi le-a oferit toată floarea băieţilor din Băiuţ, dacă şi-a aflat şi ea un om după dorinţa şi plăcerea ei, ce rost avea să-l piardă. De ce “să dea pasărea din mână pe cioara de pe gard.” Nu era rău să fii Frumuseţea Băiuţului, dar nimic nu se compară pe această lume cu un soţ bun. Asta şi-a dorit, asta au obţinut. Când lucrurile au ajuns în această fază, din cele două probleme de până acum, din durerile de cap şi stresul cauzat de aceste probleme, n-a mai rămas nimic. Marea problemă căruia nimeni nu ia văzut o rezolvare cât de cât amiabilă, s-a rezolvat de la sine.
Lucrurile au ajuns în această fază, şi Elisabeta a fost numită de absolut toţi locuitorii Băiuţului, ca: UNICA FRUMUSEŢE A BĂIUŢULUI, frumoasa frumoaselor şi tot ca niciodată până acum, remarca aceasta i se potrivea ca o mănuşă. Titlul acesta de regulă se purta cam un an, nu pentru că era limitat în timp, mai mult că devenea obositor pentru fată şi familia ei, deoarece, “trecerii atâtor curtezani prin casă zi de zi”, respectarea atâtor etichete, reguli, restricţii şi chiar a timpului pierdut de toţi participanţii la acest periplu. Una dintre cele mai nesuferite dintre toate regulile, era aceea că : nu aveai voie să stai la discuţii în doi, nici chiar dacă întâlne-ai un băiat pe drum, în mijlocul zilei, numai dacă exista încă o persoană de faţă. În acest caz, probabil că cineva se aşteaptă, ca să-şi strige în gura mare iubirea ce o ai pentru cineva? Că altfel cum ai putea face acest lucru? Cu toate acestea se pare că nimeni nu se gândea la acest aspect!
Acum în sat, în această privinţă s-a coborât liniştea. Părea că lucrurile se scurgeau înspre de normal. Dintre pretendenţii ce au rămas în cursa pentru cucerirea Elisabetei, în final au rămas doar trei. Trei oameni deosebiţi, trei pretendenţi serioşi, fiecare în felul lui, era o “bună” partidă. Toţi erau oameni cu reale perspective, şi un comportament ireproşabil. Fery era un mecanic deosebit, Iosif un inginer chimist de viitor iar Ioşca, făcea parte dintre puţinii mineri atât de tineri şi “era tot un suflet”. Profesia fiecăruia, alături de propria sănătate, dacă sunt bune, îţi aduc veniturile în casă şi nu de puţine ori îţi decid şi comportamentul. Aceste împreună sunt ca nişte piese al aceluia angrenaj. Cei trei erau consideraţi cei mai buni, fiecare în domeniu său şi tot ca un element de coeziune, câştigurile lor erau cele mai mari, dar apropiate ca nivel între cei trei competitori. “Colac peste pupăză” cei trei erau prieteni “la toartă”.
Iosif, inginerul, avea o oarecare vârstă peste vârsta celor doi, nu era un handicap, era un lucru real, şi din acest punct de vedere ceilalţi doi se simţeau mai “avuţi” faţă de el. Diferenţa de vârstă nu era peste obişnuinţele locului pentru mariaj, în plus, din poveştile Elisabetei reieşea că aşa de protejată şi respectată cum o respectă Iosif, n-a fost de nimeni până acum, aşa de preţuită, lucru ce-i dădea un sentiment de siguranţă şi prestanţă pe care nu la simţit până când la cunoscut pe acest om cu calităţi deosebite. Lucrul acesta se reliefa cu atât mai mult cu cât tatăl Elisabetei fiind un meseriaş foarte bun, era destul de cătănos (milităros). Tot la Iosif, Elisabeta a descoperit un deosebit tact, toleranţă şi diplomaţie, greu de găsit la oamenii care nu au o calificare în acest domeniu. Diferenţa de vârstă, sfiala faţă de Elisabeta, îi amâna problemele ce nutrea a i le spune lui Iosif inginerul, bărbatul frumos, cult, negricios, sprâncenat şi înalt cât un brad, şi-şi amâna “spusele” de multe ori.

Elisabeta părea că se inhibă, sau se ruşina de comportamentul ei, încă copilăros, sfiiciune care devenea o barieră reală în relaţiile lor de suflet, mai intime, mai aparte. Din aceste motive, nediscutate încă între ei, relaţiile lor se răceau vizibil.Ca o ironie a sorţii, Iosif omul pedant, cu mult tact, simţind această detaşare care era clar că va duce la respingere, cu mult regret, într-o seară frumoasă de iunie când liliacul le mai mângâia încă nările cu parfumul său inconfundabil, după o fericită seară petrecută în familia Elisabetei, şi-a mărturisit intenţia de-a se retrage din viaţa ei, până când se va putea decide Elisabeta să se căsătorească. Dacă el va fi alesul, îi va oferi cu deosebită plăcere inima şi visele sale. Auzind intenţiile lui Iosif, Elisabeta şi-a adus aminte de versurile lui Coşbuc:

“Nu te-ai priceput!
Zici că-s mândră şi n-am vrut
Ca s-ascult vorbele tale?
Dar de unde ştii? În cale
Ti-am umblat şi-n deal şi-n vale,
Şi-ori unde te-am ştiut.
Zile lungi mi le-am pierdut,
Să mă-mprietenesc cu tine;
Tu-mi umblai sfios, Sorine, (nu rimează cu Iosif)
Şi plângea durerea-n mine,
Că tu nu te-ai priceput.” (nu poţi spune totul,nu?)

Iosif punând această problemă pe neaşteptate, a surprins pe toată lumea, deoarece Elisabeta nu era încă de măritat, fiind prea tânără. Deci graba aceasta, cu care s-a precipitat Iosif să-şi prezinte sentimentele, nu era justificată. Din câte se ştia încă nu sa pus nici o problema pentru a stabili ceva, a decide ceva, cu atât mai puţin cea a măritişului când existau trei candidaţi pentru acest fericit eveniment. Nici o reselectare a candidaţilor nu se impunea. Cu toate acestea, după această neaşteptată şi sinceră declaraţie, pe Elisabeta a podidit-o plânsul care i-a adus aminte şi alte dureroase versuri din Coşbuc:

“Plângi acum. Te-a-nvins iubirea!
Albe lacrimi cad pe flori
Şi pe frunze, când scobori
Plânsă către văi privirea,
Şi-o să plângă toată firea
Până-n zori.”

Într-adevăr plânsul ei nu a încetat toată seara când, despărţindu-se, Iosif a rugat-o să-i spună şi lui care-i motivul real al acestei stări sufleteşti? După ce Elisabeta s-a mai liniştit, şi degeaba încerca ea să-i „desluşească” ceva lui Iosif, că plânsul din nou o răbufnea. Într-un târziu a reuşit totuşi să-i dezvăluie cauza care i-a provocat aceste accese de plâns:
Aş fi dorit de mult să avem şi noi o discuţie mai apropiată, cu mai puţini curioşi, dar până acuma nu s-a putut, cât că probleme tranşante noi doi n-am avut niciodată. Din această cauză, am considerat că este suficient timp pentru aţi dezvălui o parte ale sentimentelor mele. Timp este într-adevăr destul, şi nu se întrevedea nici-o grabă, până ce tu te-ai.

Acum după această deschidere a ta, a sufletului tău din această seară, m-a făcut să mă simt umilită şi ruşinată în sinea mea, de ce eu n-am fost capabilă să-ţi dezvălui gândurile mele, vis-à-vis de ale tale?
– Ai dorit tu să faci acest lucru?Doamne măcar de intuiam, să mai fi aşteptat puţin . Acum nu mai doreşti să mi-te destăinui?
– Mai doresc şi acuma, de ce nu, dar sunt sigură că destăinuirea mea nu va mai avea aceiaşi valoare, şi nici greutate pe care le poartă.
– Te rog totuşi spune-mi…
– Tot ce-mi doream să-ţi spun se rezumă la simplul fapt că eu nu te merit…
– Elisabeta cum poţi să gândeşti aşa, o întrerupe Iosif. Este o mare exagerare!
– Nu-i nici-o exagerare. Eu am o şcoală comercială, tu eşti licenţiat. Drumurile noastre s-or intersecta dor cu rodlii.
– Asemenea fel de „prietenie” ţi-am oferit eu? Dacă vorbeşti aşa, înseamnă că pe tine nu te atrage nimic la mine.! Că eu n-am avut niciodată credit la sentimentele tale!
– Iosif, nu are nici-un rost să ne ascundem, sau să ne facem că n-am observat. Studiile mele pe lângă ale tale, pe mine mă fac un… nimic. Doream să-ţi încă să-ţi mai spun că eşti omul cel mai bun din lume pe care eu l-am cunoscut. Altfel spus, eu n-am mai întâlnit o altă persoană atât de cumsecade şi deosebită cum eşti tu. De aici am ajuns la concluzia că eu nu te merit. Şi acest lucru astăzi mi l-ai demonstrat încă odată. Tot tu ai fost mai sincer cu mine, şi ai reuşit prin această conversaţie, să mă convingi definitiv, că eu într-adevăr nu te merit. Nu am fost la înălţimea sentimentelor tale.
_ Erjike, nu te supăra, dar cred că eu nu am reuşit să mă fac înţeles de tine. Nu am avut şi nu am nimic mai scump pe lume, înafara de tine. Ţin la tine ca la ochii din cap. NU ştiu cât tu ţii la mine, sau dacă ti-s drag, dar eu te iubesc nespus de mult. Nu ti-aşi fi făcut această declaraţie de n-ar fi fost adevărat ceea ce ţi-am spus, şi mai ales am făcut acest lucru datorită faptului că ne despărţim. De aici mi-a venit acest curaj şi de aceea am îndrăznit să-ţi spun că te iubesc. Vorbele ce ţi –le-am spus de faţă cu ai tăi, n-au fost din cauză că dorinţa mea este de a mă despărţi sau de a-ţi juca teatru. Dimpotrivă îţi repet încăodată că te iubesc foarte mult. Văzând cum merg lucrurile am considerat că tu ai nevoie de oricare timp de gândire, de limpezire în linişte a sentimentelor tale, de sedimentarea lor. De aceea am crezut că îi mai corect şi pentru tine, dar şi pentru mine să facem o pauză în relaţia noastră, cu speranţa în Dumnezeu care va avea grijă să nu dureze prea mult această pauză, după care să mi-te dea mie pentru totdeauna. Acum fiindcă cunoşti acest lucru, că te iubesc, şi să fi sigură că eşti în inima mea, plec liniştit, aşteptând ziua în care Dumnezeu îţi va da putere şi suflet să-mi reîntorci dragostea. La despărţire îţi urez ca : „Dumnezeu să-ţi dea numai bine şi fericire şi gânduri curate iubita mea”.
– La bună vedere. Iosif a coborât în vale , iar Elisabeta a intrat în casă. S-a schimbat şi mută s-a dus la culcare mustrându-se în gând că, poate cu acest om bun s-a purtat mai orgolioasă decât ar fi meritat. Somnul nu se lipea de ea. Căutând să facă o retrospectivă a faptelor derulate între ei, a tot ce s-a făcut şi petrecut între ei, nu –şi dădea seama unde ar fi putut fi veriga mai slabă sau unde ar fi putut greşi, deoarece Iosif “vedea clar” că situaţia între ei se deteriora. Poate, îşi imputa Elisabeta, să fi colaborat mai mult la discuţiile dintre ceilalţi doi curtezani. Era şi de înţeles. Ei povesteau de regulă lucruri care-ţi “cereau” participarea, pe când vorbea Iosif, nu numai tineretul, chiar şi Maier se oprea să-i asculte spusele.