La aceste regrete s-ar mai putea adăuga şi acela în care palatul era locuit şi pe zidurile dinspre Indoara se răstigneau diferiţi oameni, pentru fapte numai de ei ştiute, dar care mureau în văzul şi auzul atât ale castelanilor cât şi ale sătenilor. “Gustă distracţia”.
Un lucru interesant, un lucru care s-a repetat de mai multe ori şi nu dădea impresia că se va schimba vreodată, era acoperişul castelului. Acest acoperiş a ars de mai multe ori, fie pe timp de pace, fie în urma unor asedii. De câte ori s-a refăcut, s-a refăcut în lemn, care se ştie că-i inflamabil. Văzând în această vizită camerele Sălii Cavalerilor şi Camera Dietei aşezate una peste alta, la care s-au folosit “chei de boltă” înzidite, construcţie la care nu s-a folosit deloc lemnul. Cunoscând asemenea minunăţii în construcţii, nu prea ciudat că în celelalte părţi ale acoperişurilor s-a folosit în exclusivitate lemnul uşor de aprins. Să fie oare acest lucru o asigurare a perpetuării muncii. O asigurare a reproducţiei. Să se fi gândit cineva că-i mai bine ca oamenii Indoarei (denumire avută înainte de-i spune Hunedoara) să aibă continuu de muncă să nu le stea capul “la prostii”.
După aceste triste constatări, Petre i-a reabilitat în sufletul său pe castelani care au populat acest Castel-Cetate-Palat, prin constatarea că şi ei, castelanii, aveau aceeaşi dorinţă comună ca şi minerii. Îşi doreau să-şi ştie familiile în siguranţă, atât timp nu-i au în preajmă.
Petre s-a sfiit să vorbească el de frumuseţile, inovaţiile în construcţii din acele timpuri, modalităţi de amplasament şi reuşite care au făcut Castelul imbatabil, în timp atâtor invazii, întrucât a văzut, a mai citit şi el că sunt specialişti, care-i convins, că o vor face mult mai bine decât el. Ce mai vroia el să completeze, este că acel care a vizitat acest Castel al Huniazilor, în viaţa lui intervine o schimbare, dacă nu de altă natură măcar şi-a permis “să-şi scoată capul din nisip”, să vadă, să-şi simtă PATRIA, istoria Ei, istoria neamului românesc.

Era în unsprezece August. O zi minunată cu soare din plin. Mâine se va sărbători Ziua Minerului. Se vor… Petre de când şi-a înmormântat ortacii, brigada, trăia retras între zidurile apartamentului, cu singurătatea lui, cu necazurile lui. Căuta să-şi ocolească nu numai ortacii care-l cunoşteau, dar nu dorea apropierea nici unei persoane care lucra la mină. Nu suporta să fie văzut şi să înţeleagă din privirile celorlalţi că-i o epavă umană, un ofticos, el unul dintre primii stahanovişti, el care a “spart” câteva recorduri de exploatare, el care a avut cea mai bună brigadă, el…
Ca un făcut, azi avea o poftă deosebită de a se reîntâlni cu ortacii, de a participa la discuţiile lor, de a fi printre ei… era pentru prima dată de la explozie, după atâtea luni, şi simţea o nouă sete de viaţă, de includere în societate.
Cum ortacii erau în şut, străzile Petrilei erau pustii, s-a gândit să meargă la Petroşani unde se va sărbătorii Ziua Minerilor să vadă cei mai nou, ce amenajări s-au mai făcut, cum se preconizează în acest an să se sărbătorească această „ZI” scumpă lor.
Până la Petroşani, cei cinci kilometri putea să-i facă cu trenul industrial sau cu autobusul, dar dacă timpul era aşa de frumos, era bucuros să meargă puţin pe jos, să se bucure de vreme, de viaţă, de toate. Apoi era şi doritor să mai întâlnească câte un om, să mai stea de vorbă, ce mai, era ferm decis, să facă pe jos porţiunea aceasta de drum.

S-a “pus la şapte ace”, a închis apartamentul şi s-a pornit spre Petroşani “pe drumul de costişă”, drumul care într-adevăr urca binişor. Avea vreme. Nu era nici o grabă.
Era atât de sătul de purtatul căştii de protecţie, că nu şi-a mai luat o pălărie, cu toate că soarele ardea necruţător.
Mergea încet pe malul Jiului admirând priveliştea de vară a Văii. Pe drum mergând simţea că aerul este uscat şi încins pentru respiraţia lui în suferinţă, şi ca orice om distrat şi bine dispus, nu şi-a luat nici un fel de medicament, nici măcar o gură de apă. După vreo oră de mers, s-a tras puţin la umbră sub un copac să se mai odihnească. Mai era ceva distanţă de parcurs până în Petroşani, unde ar fi putut să-şi ude gâtul cu apă minerală, vreun suc ceva, dar ştia un izvor în apropiere, într-o coastă de deal, din care tare dorea să-şi mai potolească setea. Era ciurgăul care-i plăcea lui.
După odihna pe care şi-a permis-o, nu era mulţumit de felul cum îi şuiera respiraţia, dar de la explozie nimic nu mai putea spune că era în regulă cu sănătatea sa, aşa că: a considerat să-şi vadă de drum. Problema care era permanentă, chinuirea continuă a respiraţiei, horcăielile ce i-au subtilizat respiraţia, erau preocupările zilnice a lui Petre. Uneori şansele de-a le calma erau mai mari alteori insensibile cu rezultate slabe de-a le atenua. Cât despre dispariţia lor, măcar pentru scurt timp, nu avea nici-o şansă. A muncit o viaţă, cu dragă inimă s-ar fi apucat din nou de lucru, convins fiind că atunci se va face bine, dacă tusa asta, respiraţia aceasta l-ar îngădui. Dar se vede că el nu va mai avea niciodată, şansa aceasta. Şi acum această chinuitoare formă de evoluţie a bolii-i secătuiau întreaga fiinţă de vlagă.
Cu toate că nu şi-a luat nici-un medicament, cu toate că accesele bolii şi a tusei puneau stăpânire pe el, în loc să se îndrepte înspre spitalul din Petroşani, să primească ajutor medical, el şi-a continuat drumul spre locul unde ştia că se va sărbători Ziua Minerilor. Locul unde şi el în faţa tuturor ortacilor din Vale a fost făcut stahanovist.
Se apropia de locul respectiv. Pe platforma aceea se putea “intra” printr-un portal făcut din cetină de brad. Imediat după portal, de-a stânga şi de-a dreapta, erau bănci. Petre s-a aşezat pe una din ele, în speranţă că ar putea întrerupe valul de tuse chinuitoare. Se ruşina la gândul că-l poate vedea cineva în această umilitoare postură, mai ales că-n ultimul timp, când tuşea, se albăstrea tot la faţă. Pe margini, din laţuri de brad, erau montate deja “şatrele”, acei suporţi din leaţuri pe care-şi etalează mărfurile comercianţii de nimicuri. Spre capătul “aleii şatrelor” erau puse “la vedere” grătarele care mâine vor avea drepturi depline de “poluarea” Văii. Pentru bere s-a făcut o baracă cu două locuri de servire, pentru evitarea aglomeraţiei. Se pare că asta era prima dintr-un şir de vreo zece asemenea construcţii. După ce a trecut de şirul şatrelor, a barăcilor de bere, ca într-o veritabilă sală de apel, pe tot plazul erau construite bănci şi mese pentru toţi ortacii Văii şi a familiilor lor, unde să-şi poată servi bucatele aduse de ei, sau cumpărate.

În faţa acestor mese şi bănci se ridica impozantă ESTACADA, locul de numire a stahanoviştilor, unde acei care şi-au făcut normele impuse pentru acest titlu, vor fi chemaţi pe rând, vor fi medaliaţi, premianţi şi felicitaţi în faţa ortacilor şi a familiilor din toată Valea. Apoi estacada se transformă, după programele culturale, în ring de dans. Ca o remarcă, de această dată şi fanfara avea un loc, o estacadă mai mică pe care îşi desfăşurau programul.
Pregătirile erau deosebite şi deja soseau mărfurile care urmau să umple de mâine toată Valea.
Poate faptul că nu purta pălărie pe aşa un soare torid, poate faptul că încă n-a mâncat, poate să fi fost prea mare efortul depus să vină până aici, sau poate toate la un loc i-au provocat starea aceasta deosebit de gravă lui Petre, căruia în expectoraţiile sale, se observau şi bucăţele materiale maronii, criză care, în final l-a dus la o stare de leşin, în care… Petre se vedea pe un teren din satul lui natal, teren care, toamna se transforma în arie, teren unde se întâlnea de multe ori cu Elisabeta, şi astăzi ca şi atunci se zbenguiau prin iarba plină cu flori de câmp. Elisabeta avea o rochie din stambă subţire de vară, care-i trăda toate formele. La un moment dat Petre căzu de pe banca pe care stătea. Fiind în imposibilitatea de a striga, a ridicat o mână, dar pe care ea, Elisabeta n-o mai zărea din iarba mare ne cosită şi alergând se tot îndepărta de Petre. O lungă respiraţie horcăită, o respiraţie de uşurare şi…

Băiuţ-Petrila-Rodna-Baia Mare 21 mai 1999