– Ştefane eu “nu mai ţin la contrazicere”, dar dacă tot vrei să-mi împărtăşeşti din cunoştinţele tale, din învăţătura ta, atunci hai mai bine vorbeşte despre dragostea ta. E un subiect etern şi-s absolut sigur că-i va face plăcere şi Elisabetei. Poţi?
– Desigur este latura plăcută a lucrurilor, dar cam absconsă.
– Absconsă? cum aşa?
– Păi să luăm începuturile ei, căutările care le face orice adolescent, sau adolescentă, până la… căsătorie. Din ce credeţi Dumneavoastră că se compun aceste căutări?
– Era vorba că tu ne spui şi noi te ascultăm, dar văd că “te-ai poticnit în prima”. Nu ne-ai sugerat că această căutare este “jumătatea”, perechea?
– Aparent da, dar făcând o mică introspecţie, constatăm că, nu e chiar aşa.
– Ce vrei să spui că s-a învârtit lumea cu dosul în sus?!
– O, nu… ştiţi ceva, aş dori să mă ascultaţi până-mi termin ideea şi pe urmă comentăm. Se poate?
– Cum vrei tu Ştefane, poate învăţ şi eu ceva nou să-i povestesc şi Elisabetei.
– Deci să recapitulăm: căutăm o fiinţă complementară. De fapt ce ne interesează la această fiinţă:
– coafura?
– ochii?, forma lor, culoarea lor?
– ne dorim să aibă un anumit fel de nas?
– dorim o gură spartă sau o gură ca cireaşa?
– cum ne-ar plăcea picioarele ei, torsul ei.(în acest moment Petre se gândea cum Ştefan îi “tranşează” fiica în factori primi). Revenim la întrebarea: “Ce căutăm de fapt?” o întrebare atât de directă nu ne-am pus-o la “începutul căutărilor” datorită faptului că n-am fi primit nici un răspuns. Concret ce căutăm?
Pe parcursul căutărilor, ne dăm seama că în prima fază, noi nu căutăm o persoană de sex opus care chiar dacă nu are o certitudine a frumuseţii sale, în accepţiunea noastră să aibă măcar statutul de “merge”,dar să aibă un minim de înţelegere pentru tine ca persoană, să-ţi agreeze cât de cât ideile, să fie un minim de acceptare din partea ei pentru tine.
– A… încearcă Petre să-şi saboteze oratorul.
– N-am terminat. Puţină răbdare încă. Această formă de accepţiune, de minimă comuniune, mulţi exegeţi o categorisesc ca fiind de natură bioelectrică, ceea ce n-ar fi exclus, dar încă nu sunt dovezi irefutabile în acest sens.
În altă ordine de idei, putem fi siguri, că noi de fapt nu prea comunicăm cu părţile componente ale trupului nostru, mai devreme enunţate, poate doar ochii să exprime câte ceva din dorinţele noastre, care evident vor trebui confirmate şi în alt fel de registru. Deci, cine realizează această concordie între cele două fiinţe, trecând peste “pofte şi atracţii”…
Am fi tentaţi să spunem că intelectul, mintea, logica, dar cum ştiţi, majoritatea oamenilor exclud raţiunea, “mintea” din efectul îndrăgostirii, a dragostei. Dar nici inimii nu-i putem aloca şi “pune în cârcă” fenomenul îndrăgostirii a două persoane, ba mai mult, nu se iau decizii cu… inima. Apoi ce-i care se îndrăgostesc, în acel moment devin circumspecţi, bănuitori, nehotărâţi, aşteptând perpetuu din partea partenerului dovezi de dragoste care să ne spulbere incertitudinile, pentru a ne putea cimenta dragostea…
– Ştefane nu…

– Tovarăşe Petre, ne-am înţeles că mă ascultaţi până la capăt! Sunteţi om matur, se poate? Deci… uite că era să-mi pierd şirul, cu această inoportună întrerupere, deci se formează o comuniune, o relaţie indisolubilă între inimă şi minte, comuniune cunoscută sub denumirea de “suflet”. Acest suflet nu este material, palpabil, nu l-a văzut nimeni, este un nimic. Ciudăţenia este că am plecat de la un gând MATERIAL, să ne iubim, să ne căutăm perechea şi am ajuns la imaterialul NIMIC. Deci trebuie să facem totul, pentru a iubi NIMICUL. Acum m-aţi înţeles?
– Mie milă de Eliza! Dacă tu iubeşti nimicul, iar EA este… materială, tu eşti capabil să n-o iubeşti pe ea, fiind materială, ci nimicul de pe lângă ea. Foarte ÎNTERESANTA iubire o să aveţi. Noapte bună! şi Petre se retrase în nimicnicia domnitorului său. Poate enervarea că nu a găsit replica care să “i-o servească” lui Ştefan, poate oboseala, cert e că din nou “spasmele” tusei şi-au făcut apariţia în cele mai violente forme. Un calmant, de fapt un tranchilizant, i-a adus liniştea… somnului.
Se pare că dimineaţa omul este mai optimist, mai ales dacă soarele-i inundă fiinţa. După corvezile necesare “punerii în funcţie” a propriei persoane, avid de ştiri în preajma sărbătorii “Zilei Minerului”, pe care o aşteaptă poate cu prea mare nelinişte, Petre a ieşit pe băncuţa atât de şlefuită de pantalonii lui.
Vremea aceasta însorită de vară-i aducea aminte de-o veche dorinţă care a rămas şi azi la intenţie doar, de-a vedea unde se “cuibăresc” toate râurile şi pâraiele ţării, să vadă şi el marea noastră, Marea Neagră.
Şi-a dorit Marea Neagră şi s-a trezit la… Hunedoara. Prin anii’50 când se definitiva construcţiile furnalelor hunedorene, pentru stimularea “prieteniei şi solidarităţii muncitoreşti” dintre producători-minerii şi consumatori-metalurgişti hunedoreni, în cadrul Confederaţiei Generale a Muncii. Cu acest prilej au avut loc mai multe manifestări, vizite, programe artistice şi altele. Vă puteţi imagina că printre fruntaşii minerilor era şi Petre. Petre era prins de pregătirea unui nou record de exploatare, nici nu şi-a dat seama despre cei vorba, când s-a trezit în Hunedoara. Văzând el “bastoanele” acelea înfipte în cer şi care fumegau continuu, pur şi simplu pe el a pus stăpânire o stare de deosebită enervare.
În aceea perioadă pe toată Valea, toată lumea făcea focul cu cărbune de piatră, antracit. Lucrul acesta a făcut ca în întreaga Vale, fumul şi funigeii să schimbe nu numai compoziţia aerului, dar şi culoarea Văii. Era neagră cenuşiu, culoare predominantă pe toate hainele, pe toate lucrurile şi în toate ungherele. Obişnuitul praf de pe drum şi el era negru-cenuşiu. Zăpada noastră n-a fost niciodată albă cum zicea cineva, de la o vreme şi sufletele cu sau fără motiv se “înnegreau”.
Dacă pe Vale predomina NEGRUL aici în Hunedoara era altă viaţă. Aici fumul avea nuanţe de brun-roşcat şi gustul aerului era sălciu ca şi când ai suge o acadea din tablă. Oxidul roşu cu “inserţii” de negru dădeau altă “cromatică oraşului, hainelor…” Dar aveau şi un avantaj. Hunedorenii nu se plictiseau de haine. Oxidul de fier îi “ajuta” să şi le rupă destul de repede. Un lucru deosebit, de neconceput, apa din Hunedoara spăla, după cum a văzut Petre, ce-l mai bine din câte localităţi a văzut el. Petre era convins că aici se foloseşte cel mai puţin detergent şi săpun din ţară. Enervarea lui Petre avea în primul rând luarea lui de la stringentele preocupări ce rezultau din acţiunea care doreau să o realizeze şi cu care au ajuns într-o fază avansată. Al doilea motiv de supărare a lui Petre era numirea lui precipitată în această delegaţie, care era echivalentul răpirii sale de la muncă, el neştiind nimic despre rostul acestei deplasări. Când s-a văzut la Hunedoara a fost convins că cineva în bătaie de joc, l-a cooptat şi pe el, în această deplasare.

Nu era lui suficient praful şi fumul negru din Petrila, l-au dus la Hunedoara să mai respire praf şi fum roşu ce avea alt gust, faţă de antracit, şi fumul alte nuanţe. Păi pentru ei cărbunarii nu se găseşte un oraş sau o localitate în care să facă o deplasare fără să “BEA” asemenea “specialităţi”, ori tocmai pentru aceasta au făcut această deplasare “să vadă cum e şi la alţii”. I-a trebuit o bună bucată de timp să scape de această idee, că nu şi-a bătut nimeni joc de el cuplându-l în această deplasare la Hunedoara, cu schimbarea aceasta de cromatică a aerului de la NEGRU la ROŞU.
În schimb i-au plăcut în mod deosebit oamenii Hunedoarei, metalurgiştii, oameni dintr-o bucată, îşi cunoşteau rostul şi menirea. Munceau cu responsabilitate, ce mai, se asemănau cu ei, minerii. Nu le-a fost greu să găsească limbajul comun, să se simtă bine în preajma lor.
Printre vizitele pe care le-au făcut în Hunedoara, una a fost la noua cantină, altele în locuinţele unor muncitori, stadionul şi după multe intervenţii şi tatonări, le-au permis să viziteze şi Castelul lui Ioan Corvin de Hunedoara, a familiei sale, care se afla în reparaţii şi nu era deschis vizitatorilor.
Înainte de intrarea în castel chiar în faţa podului de peste Valea Zlaştei, există o platformă un plaz unde pe vremuri erau amplasate locuinţele slujitorilor şi de unde se vedea castelul în toată splendoarea lui, uriaş, impunător, maiestuos. Avea o influenţă psihică asupra tuturor. Te făcea să te crezi un nimic în comparaţie cu el. Trecând peste acest şoc, sufletul în piept începe să-ţi crească, gândindu-te la faptul că oamenii acestor pământuri, din care te tragi şi tu, au fost nişte oameni minunaţi, nişte oameni viteji care s-au “impus” istoriei, prin faptele lor de arme, a diplomaţiei, a construcţiilor, fiind urmaţi şi de alte neamuri în faptele lor deosebite. “Sub gândurile” acestea au intrat în Castelul Cetate. Cum au intrat pe poarta Castelului în partea dreaptă, ghidul le-a atras atenţia asupra unei uşi care încă este originală, uşă chiar de pe vremea lui Iancu. În spatele uşii era de fapt un loc de încarcerare a suspecţilor, care ar fi reuşit să intre în castel. Această “atenţie” imediat după primire a fost şocantă, datorită faptului că acest fel de “primire” este străin românului. Poate ar fi uitat Petre de acest şoc, erau destule ce să vezi acolo, dacă n-ar mai fi existat o “ groapă a urşilor” unde uneori mai “cădea” câte un nedorit. Apoi castelul era dotat cu camerele de tortură! La toate acestea, ieşindurile din corpul castelului, numite burdufuri, făcute din piatră şi zidărie de cărămidă, foarte estetice, dându-i castelului un aer de cochetărie. Un “C” a lui personal care m-au incitat de cum le-am văzut din “plaz”, dorindu-mi cu ardoare să intru în ele. Erau de fapt nişte refugii pentru gărzile care înconjurau Sala Dietei în timpul lucrărilor. Gărzi care ar fi intervenit la primul semn. Mare decepţie să lucrezi ştiind că cineva te pândeşte, care în orice moment te poate “ridica” făcând în continuare cunoştinţă cu celelalte “specialităţi” ale cercetării.
Din cărţile citite, din filme, stampe, picturi, descrieri, nici un castel din orice parte a lumii, nu era lipsit de asemenea “dependinţe”. Poate crezul meu în steaua primului Guvernator Rege român, în “casa” căruia am intrat cu sufletul deschis şi înalte sentimente de veneraţie şi adoraţie, m-au şocat pur şi simplu, cunoscând că aceste metode barbare de “lucru” le folosea şi el. Cred că eu punându-l deasupra tuturor, în sufletul meu altul neavând egal, am crezut că el folosea metode mai umane.
Ultimul “duş rece” mi l-a dat fântâna săpată în piatră de către cei doi prizonieri turci cărora li-s-a promis libertatea în schimbul-apei. Ei au ajuns la 30 de metri de săpătură în stâncă, la apă, dar nu şi la libertate. Există încă o inscripţie făcută de cei doi nenorociţi înainte de ai omorî: “APĂ AVEŢI ONOARE, NU!”