Datorită acelei spaime, a stresului, a încordării de nedescris, a stării de nelinişte şi teamă, au apărut dezertările şi insubordonarea. Practic, ordinele au ajuns să se dea, cu pistolul în mână.
La alcătuirea componenţei unei gărzii pentru Postul I, nimeni nu mai vroia să-şi asume un asemenea risc. Primul soldat care a fost numit, a refuzat, şi a fost arestat. Urma să fie trimis în faţa Curţii Marţiale. Văzând cum se precipită lucrurile, Petre s-a oferit el să facă pază, în postul unde i-au murit camarazii. Sa gândit că este păcat să mai piardă încă un tovarăş.
– Tu nu eşti la postul patru, îl întreabă locotenentul.
– Da “Să trăiţi”
– Atunci acolo să rămâi, ai înţeles?
– ‘nţăles să trăiţi! Nemaifiind nimic de comentat, Petre se pregătea de intrarea în gardă, la postul la care a primit consemnul.
Împreună cu ceilalţi componenţi ai gărzii, cu caporalul de schimb în faţă, au plecat să-şi ia posturile în primire. Era miezul nopţii. După preluarea postului şi-a consemnului, a făcut un prim rond de recunoaştere a obiectivului. Nimic neobişnuit. Toate erau ca înainte. Se apropia de ciupercă. A trecut şi primul cântat al cocoşilor. Scrutează întunericul, jur împrejur. Nici de această dată nu a sesizat nimic. În sinea lui gândea, cu toate că regulamentul interzice categoric acest lucru, să se ascundă. Să facă în aşa fel că, dacă există un inamic, acesta va veni. Dacă el va fi ascuns, nu va fi observat de acela. El o să-i poată urmări mişcările şi eventual să-i aprecieze intenţiile. Ideea i-a plăcut şi era decis s-o pună în aplicare, dacă n-ar fi observat o mişcare… albă. Pata, sau obiectul ce se zărea, avea dimensiunile unui stat de om. Aşa cum apărea şi venea; puteai spune că era o fantomă. Parcă instantaneu, toate poveştile auzite până acum, cu fantome, i-au trecut prin minte. Fantoma se apropia uşor, aerian, legănându-se. Între ei nu mai era o sută de metri. Încet, uşor dar sigur, fantoma se apropia de el, îl căuta pe el. Şira spinării era un râu de apă rece. Boneta-i stătea pe… păr. Orice încercare de-a o trage pe cap era zadarnică. Au mai rămas cincizeci de metri între ei doi, între fantomă şi Petre de sub “ciupercă”. Subconştientul l-a împins să deblocheze ZB-ul, arma din dotare. Împietrit, Petre privea la drumul înspre el, al fantomei, moment în care aceea a “călcat” pe o piatră, a alunecat puţin, făcând oarecare zgomot. A fost “momentul adevărului”. În nici-o poveste auzită de Petre, în şezători sau în alte împrejurări, fantomele nu “merg” pe pământ, ci deasupra pământului. Zgomotul glonţului “scuipat” de ZB-u a spart liniştea nopţii. Un icnet surd, o bălăbăneală şi fantoma cade jos. Petre a încărcat din nou arma şi a tras un al doilea foc în aer, reîncărcând rapid puşca pentru prevenirea oricăror evenimente.
Caporalul de schimb, împreună cu toată garda, înarmaţi, au sosit în fugă la postul IV. După darea raportului, caporalul de schimb a ridicat cearceaful de pe “fantomă”. Fantoma era comandantul lor de pluton, tânărul locotenent.
În urma acestui eveniment, Petre a fost decorat. La anchetarea acestui caz de către o comisie militară, lui Petre i s-a pus mai mult de formă şi întrebarea: “Înainte de-a trage, ai somat soldat?” Petre a răspuns: “Da să trăiţi!” Am strigat: “De trei ori, STAI, după care am tras. Pe moment nu-au sesizat eroarea ororii. După câteva zile, însoţind caporalul de schimb, un procuror militar şi-a dat seama de eroarea interpretării somaţiei şi asta numai datorită faptului că şi sentinelele, care urma să-l schimbe, a făcut aceeaşi greşeală. În loc să someze cum prevedea regulamentul cu cuvintele: “STAI!… STAI PE LOC!!… STAI CĂ TRAG!!!”, după care se trăgea un foc de avertizare şi numai după acest ultim avertisment, se putea trage în plin.

Aici s-a dovedit că nu se cunoştea procedura de somaţie. Nimeni nu şi-a bătut capul să-i înveţe corect cum să someze pe victimele sigure, sentinelele. Deci toate sentinelele somau cu: “De trei ori… STAI!” şi trăgeau în plin. Rezultatul se cunoaşte.
Nu i-au luat medalia de la Petre, dar fiindcă a împuşcat un ofiţer, au considerat că nu ar fi bine să-l mai lase între soldaţi, drept care l-au casat. Le era teamă să nu se repete “întâmplarea”. Că de ce era pe post de fantomă, fostul locotenent, n-a mai fost nimeni “curios” să afle… niciodată.
Un acces de tuse înnebunitor de iritantă şi sufocantă l-a făcut să-şi întrerupă atât amintirile cât şi “statul de aer”. Purtându-şi tusa-n apartament, dar mai ales căutându-şi medicamentele ce i le-au dat „ăia”, ori ceva sare. Dorea să i-a orice numai să nu-l mai chinue horcăiala asta care îi macină interiorul.
A aprins lumina şi-şi plimba tusea de colo-colo, în găsirea medicamentelor, care s-o potolească. Atât de rău îl necăjea, tusea aceasta, încât nu era capabil să se concentreze, să-şi afle medicamentele. Într-un târziu epuizat de accese, oare cumva s-a mai calmat şi tusea, s-a lăsat pe pat să se mai odihnească. Poate ar fi trebuit să pună mâncarea la încălzit, era timpul să se mai abată pe acasă şi “ai lui”. Vorba aia “şi fiarele intră noaptea în vizuină, necum oamenii!”, dar nu avea nici-un chef după acest efort de tuse care i-a consumat toate puterile, mai profita de puţinele momente de linişte şi liniştire ce au mai rămas până soţia şi copii-i vor umple casa. Stătea în dormitor, tolănit pe pat, care la ei era într-adevăr PAT, datorită faptului că el, Petre n-a agreat niciodată “huţuţule”, dormezele, cum le mai spune, cu sutele lor de arcuri. Acestea îţi dădeau senzaţia unui sol mişcător, care se adaugă la spaima zilnică. S-ar putea ca astăzi chiar, un arc să îşi facă loc spre oasele tale. Salteaua umplută cu fân sau paie era poate ultimul lucru ce-i mai aducea aminte de copilărie, de locurile natale, de locul sfânt al “încărcării bateriilor”, al purităţii. Patul lui, patul lor, locul sfaturilor de taină, când nu doreau ca pruncii şi să nu-i audă, să le ştie poveştile, sau să le divulge viitoarele surprize. Patul lor, locul legămintelor tainice, locul desfăşurării celor mai intime şi plăcute scene ale vieţii în doi, locul cimentării dragoste lor dezlănţuită cu mare ardoare ce dădea savoarea traiului, a căsniciei sale. Tot în pat, e adevărat că nu în acesta, era unul mai strâmt primit în primele zile după ce s-au căsătorit de la părinţii lui, a avut prima certitudine sigură că nevasta-l iubeşte.
Vor fi unii care vor zâmbi la citirea acestor lucruri, la gândul că erau căsătoriţi şi abia acum, după atâţia ani, îşi dau dovezi ale dragostei. Care o fi fost mobilul căsătoriei lor atunci? Şi ei ca toată lumea de altfel, sau căsătorit din dragoste, dar aceasta-i dragostea declarată, expusă, Petre însă vorbeşte despre certitudinea dragostei, acea care este în subconştient, care era evident că nu-i îndoielnică, e certitudine, mai ales la munte, unde se ştie că-s mai molcomi cu vorbele. Nici nu le prea preţuiesc, deci vorbele nu prea au mare credibilitate în viaţa lor, ei dorindu-şi afecţiunea certă, afecţiunea însăşi.
După aproape zece ani de căsnicie, copiii erau realizaţi deja când a avut şi Petre certitudinea dragostei sale, a Elisabetei. Cine probabil a zâmbit citind acest lucru, poate chiar gândind: “prostul să conveţuiască cu cineva zece ani şi să nu ştie cert că-l iubeşte? e prea mult”. Adevărat că Petre a fost “prost” zece ani în această ipostază, dar sunt mulţi “deştepţi” care au îmbătrânit împreună şi alături de soţie şi n-au ştiut, şi nici nu au aflat cert, lucrul acesta. ORGOLII, nu? Tot ce se poate, dar lui Petre i-a fost satisfăcut acest orgoliu după câte aţi văzut. Petre dispus la încă o confidenţă ne dezvăluie că ei, munteni-şi respectă soaţele şi nu şi-le trezesc noaptea să le “iubească”. Ba şi precizează că n-a trezit-o niciodată pentru acest lucru, respectând-ui persoana şi trupul obosit.

Apoi tot el consideră că nici el nu prea merită atenţia, un bărbat, care pe mai bine de 16-18 ore, lăsate de Dumnezeu, cât îi ziua de lungă şi nu-şi poate rezolva problemele zilnice. Cu alte cuvinte respectul femeii este la el acasă. În acest context ori ce atingere din partea soţului în timpul nopţii, cu sau fără voie, îi speria consoarta la începutul căsniciei şi o trezea. După ce a trecut perioada menţionată, într-o noapte Elisabeta având un somn mai agitat, Petre a mângâiat-o pentru a o linişti. În acel moment, respiraţia sacadată a Elisabetei, s-a transformat într-o respiraţie liniştită, “toarsă” uniformă, care i-a umplut sufletul de plăcere şi totodată de bucurie. Subconştientul Elisabetei “îl accepta”, deci era “trecut” în „cartea”subconştientul ei şi acceptat ca “omul” ei.
Petre în viaţa lui conjugală, a mai primit şi un alt indiciu de necontestat al dragostei ce i-o purta Elisabeta şi care precis nu aparţinea cochetăriei. Acest lucru l-a certificat când ea a început să-i poarte uneori câte o piesă din îmbrăcămintea lui. Un maieu, pulover, o cămaşă, aceste “împrumuturi” îi “spunea” că este acceptat total dacă doriţi, până la nivelul mirosurilor, care trebuie să înţelegem că nu-i puţin lucru pentru un bărbat căruia transpiraţia-i făcea parte din “procesul tehnologic” al meseriei sale. De atunci Petre n-a uitat să-i spună zilnic Elisabetei c-o iubeşte.
Toate acestea au avut locul de desfăşurare acest dormitor, în prezenţa omului, al cărui nume îl poartă el Petre, dar care nu mai este el. Acel om nu mai există de nefericitul incendiu. Poate ar fi fost mai fericiţi dacă mina n-ar fi intrat “între ei” şi di a cărui cauză, familia lui, nu-l va mai primi pe bărbatul care a fost Petre, niciodată. Dimpotrivă, simte că-l zoreşte să-l aibă cu totul.
Într-o seară, fiică-sa Elisabeta îi aduce în casă un curtezan arătos, neobişnuit de ferchezuit pentru “unul” din Vale. Politicos şi cu un aer de preţiozitate aparte îi apare în casă. După ce fata i la prezentat, exact cum cere eticheta, Petre şi-a dat seama că-i cunoaşte băiatului părinţii, taică-său lucrând într-o brigadă “deasupra” sectorului lui. Taică-l său, nu avea aerul acesta de marţafoi, dar se pare că fiul lui „se arunca” mai mult în partea nevestei sale, o femeie foarte simandicoasă. Cu toate că fiul ei nu avea aptitudini certe pentru o facultate de filozofie, mamă-sa povestea tuturor celor care-i ascultau păsurile, că: “Fiul ei nu va face facultatea de mineri din Petroşani. Fiul ei va merge la Bucureşti la Facultatea de Filozofie”. Se pare că de aici erau şi ifosele tânărului June, care şi el, ca şi mamă-sa, ţinea să “lămurească” pe toată lumea de “adevărurile” supuselor sale. Se gândea Petre că i-a venit şi lui rândul să-i asculte peroraţiile. Să-i “prezinte” şi lui o lecţie de filozofie. Chiar pare că nu există nici-o cale de scăpare. Se uita la fiică-sa care-l sorbea din ochi şi accepta starea aceasta de “superioritate” afişată de postura băiatului de filozofare, care în comparaţie cu ea, elevă în clasa a XI-a, care încă n-a apucat să prea filozofeze în Vale, dar o face cu atâta convingere Ştefan, iubitul ei ce, n-a acceptat să lase “postul” acesta altcuiva. Păi nu era el singurul din Vale ce făcea Facultatea la Bucureşti? Cui să-i încredinţeze această misiune? Cine ar putea face faţă acestei “sarcini”. Evident că nimeni.
Deci Ştefan a venit să-i spună părerile sale asupra “noii vieţi”, asupra relaţiilor sociale de grup şi mai apropiate, asupra…
– Ştefane, tu chiar crezi că pe mine, mă interesează cum se “învârte” lumea când eu m-am exilat din ea? îl întrerupse Petre.
– Tovarăşe Petre (e o schimbare faţă de Baciu Petre), nimeni nu se poate eschiva dintr-o societate, atât timp cât face parte din ea, eşti un membru al ei, aşa că scuza dumneavoastră nu-i plauzibilă, deci…