Într-o lume precipitată de a rezolva multe probleme, în timpul cel mai scurt, cât mai multe probleme, într-un timp în care efectiv fiecare-şi mustea gândurile la producţia din acea zi, la necazurile care le-au avut ei şi cum să procedeze ca de azi să nu se mai repete, numai ţinând cont că dacă ai întârziat o secundă ai rămas fără schimb, colivia plecând fără tine, o asemenea “activitate” bulversa pe toată lumea. Erau unii care râdeau, dar cei mai mulţi erau şocaţi şi de faptul că sunetele acute, stridente, în minerit se foloseau numai în cazuri de primejdie iminentă, momentul în care toţi intrau în alertă, şi nu să vadă… curul lui Bombonel.
Nu puţini i-au gândit de rău, de răzbunări, de pedepsire care mai de care mai groaznice, dar odată cu intrarea în mină, toate celelalte se estompau, activitatea din subteran punând stăpânire totală pe ei, până a doua zi când se relua povestea… cu aceleaşi efecte…
Era prin luna octombrie. Era deja frig bine pe la noi. Zi de zi ne însoţeau brumele dimineţilor când mergeam la şut. “Gluma” prelungindu-se cam mult lumea fiind zilnic bulversată de… Bombonel. Toţi minerii considerau că este cazul să se termine cu tâmpenia aceasta. Cu toate acestea Bombonel îşi făcea “numărul” cu o conştiinciozitate de invidiat. Fiind sfârşit de lună, directorul minei a ţinut să asiste şi el “la măsuriş“ la câteva dintre locurile de muncă. Aşa se face că în acea dimineaţă Bombonel a avut un spectator… în plus. Directorul după ce “a gustat spectacolul“ s-a întors într-o parte, a scuipat, eliberând printre dinţi nişte vorbe, de unii numai… bănuite.
Toţi au sperat că aceasta a fost “cortina” spectacolului. Aceasta era şi intenţia directorului, dar văzând că pe uni-i distrează asemenea gen de spectacol, s-a abţinut să ia o “măsură” nepopulară… şi Bombonel jubila.
M-am hotărât eu să-i pun capăt comediei. Mi-am făcut un plan şi după acel plan era posibil să rămân fără şut, dar aveam sorţi şi de reuşită.
M-am prezentat a doua zi la schimbul normal, echipat şi aparent mă ocupam de clasicele treburi înainte de coborârea în mină. Ba mi-am scos şi lampa de la lămpărie cu marca 909, după care am trecut la punerea planului gândit în practică. M-am dus la Emil, mecanicul despre care am povestit, şi l-am rugat să-mi împrumute lampa de benzină: “că-i trebuie lui Robu să-şi încălzească baia de ulei, întrucât rece fiind nu-şi poate pornii motorul”. Emil băiat îndatoritor mi-a şi aprins-o. Am luat-o şi m-am dus cât mai aproape de locul unde Bombonel urma aşi face numărul. După maşina lui Robu (vedeţi numai jumătate era minciună, cu lampa de benzină) unde într-o tavă încălzeam nişte vaselină foarte murdară. Am avut grijă să nu se încingă peste măsură, să nu se aprindă. Materialul era potrivit, chiar “bun” când Bombonel “a dat semnalul” După semnalul lui vaselina bine încălzită a “poposit” pe mult prezentatul cur al respectivei persoane. Surpriza, căldura şi spaima la făcut de a scos un urlet aşa de puternic, parcă l-ar fi înjunghiat cineva. Automat şi-a ridicat pantalonii pe el, moment în care, vaselina i-a atins şi părţi mai sensibile. Îngrozit fugea urlând prin incita minei. Din acea zi nu la mai văzut nimeni să mai dea reprezentaţii. A doua zi, parcă toţi aşteptam “numărul”, chemarea lui Bombonel. Nu s-a mai produs şi munca sa desfăşurat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O perioadă ne-am mai adus aminte de “chemările” de dimineaţă, ce mai stăruiau în memorie apoi…
Petre şi-a adus aminte că din “grupa” cu care a venit Emil în Vale au plecat toţi spre locurile de baştină. De fapt cei care rămân sunt numai aceia care nu mai pot pleca. Dacă n-au murit, sunt schilozi, ori nu mai sunt sănătoşi, şi le este ruşine să se întoarcă “în bote” în locurile unde altădată erau cunoscuţi de BRAZI.

Mai erau şi dintre aceia care dacă le ajuta Bunul Dumnezeu, într-un an-doi făceau “o sumă” şi strângând bocceluţa cu bani la piept, fugeau de aici fără să-şi întoarcă privirile în spate.
Foarte puţini rămâneau dintre cei valizi. Dar şi aceştia aveau perioadele lor de nebunie. La ori ce accident pe toată Valea sunau sirenele, vocile Morţii. De multe ori nu ştiau dacă sirena urlă să-i trezească să meargă la schimb, ori să-i avertizeze că-s morţi. Nu de puţine ori nu reuşeau să deosebească SIRENELE… URLETELE… SIRENELE… Aceasta era MUZICA ce le încreţea pielea pe ei, muzica deşteptării, muzica muncii… muzica morţii… sirena, şi… ultimul omagiu… fanfara.
Seara, cobora încet, amintindu-i de-o altă seară, de-o noapte de pomină petrecută în zbuciumata lui tinereţe. După derularea acelei întâmplări petrecute în armată, el cu toate că era valid, a fost “casat” şi scos din rândurile armatei.
Erau în plin război. Abia a împlinit 18 ani şi a fost încorporat. Perioada de instrucţie a durat doar o săptămână, după care trebuia să ne trimită pe front. În unitatea noastră a sosit un general, şi ne-au făcut o revistă de front, înainte de a-i băga pe tinerii recruţi în luptă. În urma acestei inspecţii s-a revenit asupra destinaţiei tinerei armate, a tinerilor recruţi. Generalul şi-a dat seama de gradul inferior de pregătire şi a scos militarii din toate unităţile de pază a obiectivelor militare şi civile, pe soldaţii care efectuau paza acestor obiective înlocuindu-i cu aceşti recruţii. Pe fostele sentinele, bătrânii soldaţi care s-au aciuat în toate “cotloanele” numai ca să nu fie trimişi pe front, i-au echipat şi trimişi acolo unde era nevoie atunci.
Înainte de a-l recruta pe Petre, în satul lui şezătorile erau în toi. Praşcăii, cum li-se mai spunea la băieţii care n-au făcut încă armata, fiind singurii bărbaţi din sat, ceilalţi fiind mobilizaţi, sau, nu mai erau deloc, îşi cam făceau de cap cu vitejiile lor, împingând uneori jocurile şi bravadele până la absurd. Preocupările lor pentru aceste “distracţii”, nu de puţine ori erau macabre.
Unul dintre obiceiurile de înmormântare era şi privegheatul mortului două nopţi. La privegheri s-a statornicit obiceiul jocurilor de noroc pe bani. Pe bani puţini, dar pe bani, situaţie care a luat o amploare deosebită, mai ales poate, pentru faptul că nu se impozitau. La o asemenea “prohodire”, de cu ziua, câţiva praşcăi profitând de neatenţia rudelor mortului, au găurit masa şi coşciugul mortului şi c-o frânghie au legat mortul de mâini. Capătul frânghiei l-au lăsat să atârne sub masă. Seara când jocul de cărţi era în toi, încet încet, mortul… se ridică în şezut. Vă puteţi imagina ce s-a ales de aceea… priveghere…
Erau “experimentate” şi alte “jocuri şi acţiuni”, care mai de care mai grozave, mai “bărbăteşti” că lumea se îngrozea de ele şi de ce le mai putea trece prin cap singurilor “bărbaţi” valizi din sat. O parte dintre aceste tâmpenii erau şi urmarea războiului, şi uneori erau alimentate de poveştile celor care „pe bucăţi” se “întorceau” din război. Aceste poveşti pe tonuri grotesc macabre, erau introduse şi în şezători, situaţie care transformau aceste dorite întâlniri în seri de groază, denaturând sensul şezătorilor, acestea devenind din ce în ce mai puţin populate, fiindcă nimănui nu-i convenea să asculte poveşti mistico-macabre, în loc să fie o seară de destindere, de transmitere de valori culturale, de întâlnire între oameni dragi.
Povestitorii acelor poveşti foloseau o psihologie “de-aţi băga frica în oase” dar în poveştile lor uneori în afară de “inspiraţie” aveau un suport real a unei întâmplări sau povestiri cunoscute. Ce să mai spun că unii, pentru a nu părea necunoscători sau fricoşi, aprobau aceste “poveşti”, chiar încercând a le aduce în realitate, din zona fantasticului.

Culmea era că unora “li se lipea de creiere” câte ceva. O asemenea poveste, şi “cunoştinţele” luate dintr-o poveste “aburită” în acele vremuri, i-a schimbat tot cursul vieţii lui Petre.
Schimbarea sentinelelor “bătrâne” cu noii soldaţii şi mai ales la asemenea obiective, era de bănuit că nu convenea multor persoane şi în primul rând vechilor sentinele, care nu erau fitecine. Majoritatea dintre ei erau fii unor şefi şi şefuleţii care, într-o “mobilizare” generală, au scuturat pungile la timp folosindu-se de toate cunoştinţele şi relaţiile, neprecupeţind nimic pentru a nu le trimite fiul la război, pentru a nu fi sacrificat. Un alt impediment era că acei care i-a “scăpat” de război, trebuiau să fie recompensaţi continuu, să le fie menţinută recunoştinţa fiecărui “scăpat” de la război, ştiut fiind că ei au fost aceia care “i-au repartizat” la: paza “rezervelor de stat a armatei”. Din aceste locuri cu mari depozite şi mărfuri variate, li-se făce-au filodorme substanţiale ofiţerilor care „i-au salvat”, cadouri în produse şi articole care au dispărut demult de pe piaţă.
Pe aceste temeiuri, o parte dintre ofiţeri, şi ei cu mari datorii unor alte persoane, s-au gândit la o modalitate de-ai băga în sperieţi pe tinerii recruţi, care dacă nu vor mai putând suporta acest “tratament” al groazei, îşi vor lua lumea în cap, acceptând să plece… ori unde, numai să nu mai fie acolo.
Un plan simplu, real, uşor de pus în practică. Două zile li-s-au făcut instructajul şi modul de efectuare a serviciului de gardă. Precipitarea cu care s-au instruit noile gărzi, modul de execuţie şi operare a serviciului de pază, au avut darul ca în loc să fie instruiţi soldaţii ce urmau a intra în gardă, ei au intrat într-o totală confuzie. Chiar şi ce-au mai învăţat la unitatea de la care au venit, aici s-a transformat totul în abureală. Întrucât erau tot timpul testaţi cu “înţeles soldat” se ruşinau să spună că “nu au priceput nimic”.
“Instruiţi” au intrat în posturile în care au fost repartizaţi. În prima seară, una dintre sentinele, necunoscând că în partea lui dreaptă, a postului său de pază, mai exista încă un post de pază şi-a împuşcat camaradul, crezând că-i infractor. La anchetă s-a constatat că celălalt soldat venea spre el să-şi aprindă o ţigară!
După această nefericită întâmplare, în ziua următoare, în posturile de pază, au găsit două sentinele moarte. După toate probabilităţile de infarct. Foarte posibil din cauza spaimei.
Sentinelele moarte “nu le-au spus” şi care ar fi putut fi spaima care le-a cauzat moartea. Nimeni nu le bănuia măcar.
Postul de sentinelă a lui Petre, postul IV, era la capătul din spre câmp al barăcii cu efecte militare pe care-o păzea. Baraca avea o lungime de 50m.De acolo nu se auzea mare lucru, înspre celelalte posturi, sau la corpul de gardă. Distanţa era foarte mare dar şi datorită faptului că vântul bătea încontinuu. În celălalt capăt al barăcii, la capătul dinspre sat, existau trei posturi de santinelă. Toate acele nenorociri de când a venit Petre aici la posturile acelea s-au întâmplat. Toţi tinerii soldaţi erau îngroziţi. Petre la început gândea că: “dacă cineva ar încerca să-l atace mai, nu se putea deoarece până să ajungă la el, mai erau încă trei posturi”. S-a dovedit că logica lui nu era bună. “Aripile morţii” au trecut deja pe la posturile de care el se considera protejat. Toţi erau îngroziţi. Moartea sentinelelor avea ea cauze diferite, dar era tot MOARTE. Şi în alte perimetre de pază se întâmplau destule nenorociri. Tinerele sentinele mureau pe capete.
Până acuma Petre n-a observat nimic suspect în perimetrul lui de pază. Pe sentinelele care nu mureau noaptea îi durea îngrozitor capul şi majoritatea acuzau vertijuri continue. Era un fenomen datorat extraordinarei concentrări, a atenţiei “impuse” de teama care i-a cuprins pe toţi.