Copiii erau deja mari, adolescenţi. La amenajarea apartamentului s-au înscris şi pretenţiile lor, apoi spiritul de ordine şi curăţenie cultivat zilnic şi care le era atât de dezvoltat încât, au determinat toate familiile ce locuiau pe scara lor, peste patruzeci, să nu folosească gheena pentru gunoi, pentru a nu-şi împuţii blocul şi a atrage muştele. Au reuşit acest lucru, care mai apoi a fost preluat şi de alţii locatari cu asemenea tip de blocuri din ţară. Tot preluat din visurile lor de-o viaţă, făcute în ani şi ani când locuiau în subsol, s-au apucat, cu meseriaşi evident, să-şi schimbe şi instalaţiile improprii făcute de mântuială, cu instalaţii şi scurgeri moderne. Dragostea acestor oameni, pentru locuinţa aceasta, dragostea lor care n-au locuit omeneşte niciodată, s-a transformat într-o muncă şi-o cheltuială depusă, nu numai de ei ci de către toţi locatarii, fiecare în apartamentul său, că s-ar putea zice că într-adevăr şi-au transformat apartamentele în micropalate.
Vastitatea acestor lucrări poate că au ţinut apartamentul în şantier vre-o 5-6 ani, familia trăind clipe de adevărată fericire şi solidaritate. După ce şi-au luat un respiro de la această campanie de înfrumuseţare şi diverse modificări ale apartamentului, s-au mai odihnit şi ei, şi-au mai refăcut bugetul şi… se bucurau fiecare de intimitatea „camerei sale”.
Nemaiavând ce mai face, la banii lor, aranjamentele fiind terminate, au început o serie de inconveniente. Oamenii din familie, au devenit mai iritabili, mai puţini toleranţi, mai stresaţi. Realitatea era că traiul de pivniţă i-a unit, aici, apartamentul i-a disociat. Practic nu şi-au mai regăsit rostul şi locul. Le lipsea intimitatea familiară, în care toţi, se vedeau tot timpul, toţi participau la toate evenimentele familiare . Acum dacă aveai nevoie de ceva, sau de ajutor trebuia să strigi. Cel strigat ar fi putut să nu audă, sau să nu aibă chef să audă, şi aşa au devenit o familie descompusă în patru. Niciodată n-au mai trăit armonia fostei familii din pivniţă. Căsătoria copiilor n-a reuşit reunirea familiei ci a dus la separarea ei, rămânând în “mult doritul apartament” doar bătrânii.
Ce poţi să ei din asta? Nimeni nu poate şti cum e mai bine în această viaţă. Nimeni nu poate ştii ce-i mai bine şi cum e mai bine într-o familie care a avut atâta armonie, cât au fost strâmtoraţi, iar când au ajuns să trăiască omeneşte, familia nu s-a mai putut adapta. Nu mai erau capabili s-o facă, sau poate nu ştiau cum s-o facă. Poate dacă ar fi primit mai devreme această locuinţă… poate…
Petre “i-a lăsat” pe membrii familiei care nu “încăpeau” în patru camere, şi se gândea la copiii lui, de care-i era dor. Nu i-a văzut de loc în ziua acea. Îi era dor de infuzia de tinereţe pe care o aduce orice copil odată cu intrarea lui în preocupările celor vârstnici. Avea poftă să-i strângă la piept, să-i mângâie pe cap, chiar să-i legene, numai că ei au cam crescut şi “sănătatea lui” le dădea o oarecare detaşare faţă de persoana lui. Copiii nu se manifestau vizibil, dar era evident că păstrau o oarecare distanţă în manifestările lor tandre.
Pe parcursul vieţii sale, nu de puţine ori se întorcea cu gândul la copilăria lui, bogată în trăiri şi sentimente care i-au jalonat întreaga viaţă. Avea impresia că fiii lui nu vor putea ajunge la sentimentele şi trăirile avute de el în copilărie, niciodată. Era o părere, care spera, să nu se împlinească, cu toate că vedea că în copiii de astăzi, ai lui şi ai altora că îşi trăiesc copilăria într-un tumult de întâmplări şi jocuri, departe de celea ce le practicau ei. Cu toate acestea, cu cât îi urmărea mai mult, cu atât era mai neîncrezător, că aceşti copii, din aceste timpuri, şi pe aceste locuri, în jocurile şi întâmplările lor nu credea că “prind” bucuria, nepăsarea şi lipsa de griji de care se bucurau ei în copilărie, cu toate că norii războiului făceau deja umbră pe copiii de atunci.

Pe actualii copii în schimb, îi considera ca pe nişte handicapaţi ai copilăriei sale.
Locuri triste, şi nu sunt deloc vorbe aruncate-n vânt sau slogane electorale, dar nici copilăria aceasta n-are nici-o valoare. Practic ce vedea el la copiii de astăzi nu-i copilărie, şi nu-i copilărie acolo unde nu este libertate. LIBERTATEA este cea mai aprigă dorinţă a omului, a COPILULUI. Odată cu trecerea timpului copiilor li se restrâng libertăţile, dispun din ce în ce de mai puţină libertate şi categoric nu pot realiza nu ştiu câte locuri unde să-şi poată manifesta copilăria sau libertatea copilăriei. Copiii de astăzi sunt sechestraţi în apartamente, în case, de teamă să nu li-se întâmple ceva copiilor, de teamă să nu “participe” la acţiuni pe care dânşii nu le pot controla. Pe de altă parte, teama de-a nu întâlni vreun infractor sau om cu alte “năravuri” şi apucături, altele decât cele de muncă, determină părinţii la eliminarea în totalitate a prietenilor copiilor lor, uneori chiar şi a colegilor de clasă, de şcoală, asupra cărora nu au nici o putere de control.
Joaca copiilor de altădată, pe maidane, pe dealuri şi munţi, la gârlă sau fotbal, au devenit… amintiri. Cine s-ar hazarda astăzi, cine ar avea îndrăzneala să-i ofere atâta libertate unui copil, când el este la serviciu şi nu-l poate controla, nu-l poate proteja. De cât să-i fie în primejdie copilul, să aibă cine ştie ce neplăceri sau necazuri, mai bine-l ţine în casă, unde-i sigur că nu va fi agresat de cine ştie cine, cu toate că un copil singur în casă nu-i o linişte din partea unui părinte… dar nu prea are alte variante…
La o asemenea “copilărie” este absolut normal, ca un copil care n-a avut niciodată libertate “liberă” în care el să-şi facă prietenii, să poată merge în excursii, să “bată” o minge sau alte LIBERTĂŢI, va deveni un copil fricos, suspicios, fără orizont, fără o gândire care să-i permită ieşirea dintr-o situaţie limită. Această fiinţă va fi uşor de intimidat, va devenii un închistat, în final putând avea chiar probleme psihice greu de remontat.
O bună parte din “jocurile copilăriei” n-au fost suspendate de părinţii copiilor, ci de SOCIETATE, care pe de altă parte pretinde că luptă pentru Drepturile Copiilor, a oamenilor în general, în realitate nu numai în maidane, dar chiar şi în locurile destinate pentru joaca copiilor s-au transformat în locuri de construcţii pentru garaje sau pentru diferiţi “favorizaţi” ai sorţii.
Sunt oameni cu funcţii în stat, care uneori îşi pun problema, de ce populaţia de astăzi, populaţia acestei ţări, nu mai este atrasă de manifestările sportive sau culturale. Pe vremuri, aceste mişcări cultural-sportive cuprindeau întreaga urbe atunci când existau asemenea preocupări. Acum ce să mai vorbim? Ce ne mai “spune” un meci de fotbal profesionist, meci care se joacă la “rupere”, pe bani şi la care i se cunoaşte rezultatul dinainte de disputare. Au dispărut entuziasmul, patriotismul local, a dispărut “marea familie” a sportivilor şi a susţinătorilor ei. Unde nu-i suflet, “ochiul dracului” n-aduce fericirea nimănui. Şi chiar dacă n-ar fi aşa cine-ar îndrăznii să-şi lase astăzi copiii pe un stadion, unde urechile i-ar fi “dezmembrate” de cuvinte injurioase, porcoase, cuvinte de maidan, că îţi este ruşine că nu eşti străin, să nu pricepi ce urlă cu neruşinare aşa zişi “suporteri”. Dar unde ar putea învăţa să se dea pe bicicletă astăzi un copil, ca totuşi părinţii săi să fie siguri şi liniştiţi că fiul lor nu va fi strivit de una din cele 14 milioane de maşini care frământă asfaltul drumurilor ţării. Le mai putem oferii ceva copiilor noştri? Teamă-mi este că societatea de astăzi nu mai poate oferi nimic din ceea ce nouă ni s-a putut oferi, din ceea ce viaţa nouă ne-a oferit, ne-a fericit, “ permiţându-ne” să batem mingea zile întregi, şi noi tot nu eram mulţumiţi.

Atunci eram copii, dar ca oameni mari, ca părinţi de copii, nu mai permitem acţiuni spontane copiilor, numai acţiuni dirijate, care nu sunt rele, dar o copilărie sub o comandă… nu-i copilărie!
Vieţile noastre se “scurg”, se “petrec” şi se trec şi ale altora, iar acei ce n-au “puteri” sunt obligaţi să se mulţumească cu tot mai puţine drepturi şi libertăţi.
Petre la toate aceste gânduri, la aceste îngrădiri impuse copiilor de astăzi, a scăpat cu un zâmbet aducându-şi aminte la, când într-o vară şi-au permis şi ei un concediu la o cabană în munţi.
Până au ajuns acolo, i-au dus cineva, o doamnă cu maşina, lucru mare-n acele timpuri. Numai că maşina fiind foarte încărcată cu boarfele noastre, cu noi, şi drumul spre cabană fiind “obişnuit” rău, doamna, a hotărât să coboare bărbaţii, ca să poată urca “până sus” cu soţia şi bagajele, măsură care-i asigura ca pe viitorul traseu să circule fără a avea alte probleme. Ele, doamnele, au plecat cu maşina, iar noi bărbaţii, lejeri am parcurs kilometrii rămaşi per pe des. Ciudăţenia a constat la întâlnirea cu administratorul cabanei. Acesta din motive necunoscute, a refuzat să le cazeze pe doamne. Problema s-a dezamorsat la apariţia “domnilor”. După un travaliu obişnuit în asemenea situaţii de “instalare”, a urmat cafeneaua de despărţire de către “doamna cu maşina”, apoi am început să “căscăm” ochii la locul în care am ajuns, la acest mult râvnit loc de recreare şi refacere.
De necrezut, dar schimbând habitatul, copiii şi-au schimbat şi comportamentul. Prima constatare, toate hainele cu care au ieşit afară, le-au murdărit în totalitate. Deci a trebuit ca soţia să “intensifice” spălatul. Fetiţa a început să-şi evite fraţii şi îşi mai “afla” şi câte-o minciună “de protecţie”. O preocupa mai mult prietenia altor băieţi şi a bărbaţilor. Ea ne-a promis că “va face orice” dacă vom pleca în acest concediu. Vă daţi seama că nici ce era interesul ei nu a făcut. De altele ce să mai spunem? Mai mult, cu toate că n-a făcut nimic, în schimb şi-a pierdut o parte din lucruri.
Băiatul cel mare avea alte metehne. Nu-l mai interesa propria familie şi-şi neglija fraţii. Căuta şi el prietenia “bărbaţilor” şi ori ce făcea uita să-şi ceară voie. Dacă fratele lui mai mic îi căuta prietenia îl ridiculiza, îl şantaja, făcea ori ce pentru al alunga de lângă el. Fiecare dintre ei căutau prietenii din afara familiei şi erau capabili de varii şicane pe care le făceau fratelui sau fraţilor, care căutau să-i împiedice în realizarea dorinţelor lor. Ei care până în acest moment erau o “gaşcă” acum căutau prietenii printre străini. Era o noutate, era o schimbare majoră în comportamentul lor.
În următoarea zi, după ce au avut “o grijă deosebită” de stomacurile lor, pur şi simplu au dispărut din cabană, având bineînţeles motive “deosebite”. Cel mai mic avea restanţă o bătaie cu alţi “viteji” de nasul lui, cel mare după ce n-a “ lămurit” că ciupercile nu cresc în pădure, a plecat la scaldă, dar pârâul de munte nu-i putea oferii nici o calorie de căldură apei, aşa că s-a apucat de strâns lemne cu care au făcut un foc de tabără, în jurul căruia au stat toată seara, până stomacurile s-au “răsculat”. În dimineaţa următoare aveai impresia că au mâncat jar cu o zi în urmă. Nimic nu le convenea şi ca să se afle în treabă au plecat după borcut, timp în care se pare că şi-au reglat conturile, dar ajungând la cabană, au reînceput şi numai la vederea curelei au mai amânat gâlceava. După care, “mintea românului de pe urmă” au considerat că-i mai bine să se joace decât… să i-a o bătaie. Joaca lor din acea după-amiază a fost aşa de frumoasă ca o desfătare. După ce n-au mai putut de foame s-au adunat “acasă”, s-au spălat, au mâncat şi au dormit ca seceraţi.