Cunoscându-le “capacitatea” şi înclinaţia înspre rău, a celor două surori, s-a prezentat cu umilinţă şi speranţă la Preşedintele Consiliului Comunal, care nu era altul decât prietenul său Marcu. Însă George de când „ a fost debarcat” de soţia lui şi cumnata s-a, două femei care l-au “aranjat” dându-i incertitudinea propriei existenţe, George a devenit circumspect, bănuitor şi apatic. Fiindu-i făcută odată demonstraţia nimicniciei sale de cele două femei, fiind scos în afara PARTIDULUI, George a ajuns la concluzia că: în cazul foştilor săi “tovarăşi”, răzbunarea poate fi continuată şi dusă până la anihilarea totală a persoanei sale. Şi aceste „cutremure” şi căderi din funcţii, se produceau indiferent de calităţile sale, indiferent de loialitatea sa faţă de “cauză”, indiferent ce fel de rudă îţi este acel care te denunţă, sau care te oprimă, dacă ai supărat, jenat sau criticat “un tovarăş“ cu o funcţie puţin mai mare ca a ta. Aceste căderi se puteau produce şi dacă i-ai criticat “favoriţii şi uneltele” şefilor, „unelte” de care ei se foloseau, în “umilele” lor activităţi. Aşa că, cu asemenea învăţături şi gânduri, s-a prezentat “în faţa” lui Marcu. Marcu, om al locului nu a devenit ceea de regulă devin toţi acei care primesc o funcţie. Un infatuat. El era convins că este născut în acel sat şi acolo dorea să şi moară. Nu înţelegea că pentru oricare “directiva de sus” să intre în război cu consătenii săi. Aşa că, George a găsit în el tot pe vechiul său prieten, Marcu. Aşa stând lucrurile, George şi-a deschis sufletul, chiar şi-a manifestat regretul că nu i-a ascultat sfatul când i-a spus să nu se însoare.
– Sincer să fiu, nu te-am priceput atunci, ba chiar am crezut că eşti gelos că Roza m-a agreat şi s-a hotărât să se căsătorească cu mine. Atâta perfidie nu m-am aşteptat să găsesc în toată speţa umană, de cum la propria-mi nevastă, îşi exprima George regretul.
– George astea sunt lucruri consumate deja, e păcat să te mai amărăşti. În ceea ce priveşte doleanţa ta, mă bucur să-ţi spun că numai în şedinţa de ieri, Consiliul a hotărât ca să cedeze fosta arenă de fotbal, pentru construcţia de locuinţe. Tu fiind primul cu această cerere, ai numărul topografic din acel teren 1. Estimativ de la Podul Cabii la 15 mai jos , începe lotul tău. O să vină topograful să vă parceleze, dar dacă te grăbeşti, poţi să-ţi duci materialele acolo.
– Mulţumesc frumos Marcule! Pentru a doua oră se face că îmi eşti de mare ajutor, exact atunci când am nevoie. Îţi sunt foarte îndatorat. Dumnezeu să te ajute. Şi George plecă… să se apuce de lucru… avea şi ce… trebuia să-şi mute cuibul.
Dacă la consiliu s-a brodit că exista deja o hotărâre să dea loturi de casă, şi a primit şi el, pentru demontatul casei din lemn, nu l-a mai ajutat nimeni, că… nu le dădea voie. Aşa că George, singur, draniţă cu draniţă, corn cu corn, grindă cu grindă, piatră cu piatră şi-a demontat propria căsuţă.. Cu un cărucior, făcut de el la mină din nişte aripi de ventilator, cărucior pe care tot el îl trăgea, ca ori care animal de povară, şi-a cărat piesă cu piesă, piatră cu piatră, toată casa din curtea Irinei, pe noul amplasament. Irina n-a uitat să-l pună să măture şi curtea unde a avut casa.
Din puţinele ore de iubire dăruite de Roza, între două şedinţe, au avut şi un fruct, un băieţaş frumos pe care l-au botezat Viorel.
Nevastă-sa, nu-i permitea să intre în casa surorii sale să-şi vadă pruncul ce locuia şi el în casa Irinei. În afară de faptul că, în acest mod nu putea exista o relaţie normală între fiu şi tată, George nu avea altceva a face, doar să-i poarte dorul. Partea cea mai gravă şi care-l îngrijora în mod deosebit, era felul în care, cele două femei, îi educau copilul.

De fapt George credea, că acest cuvânt: educaţie, era impropriu pentru posibilităţile de creştere, intenţiile şi înclinaţiile acelora, spre latura rea a lucrurilor, spre manipulare. Nimeni nu ar putea dormi liniştit ştiind că cineva îi transformă fiul în monstru.
George era cu atât mai neliniştit cu cât, în urmă cu ceva timp, un miliţian dintr-un sat, persoană care trăia cu nevasta unui muncitor navetist, „relaţie” care avea vreo zece ani de când erau împreună, miliţianul îi manipula copilul. Încerca să-i “explice” că de fapt el, băiatul, era fiul lui, a miliţianului. Miliţianul era ţigan şi probabil că ar fi fost mândru să aibă un copil care nu era ţigan. Poate asta să fi fost mândria lui, visul lui, numai că omul nu s-a oprit doar la atâta. A început să-l denigreze pe tatăl băiatului, şi îl incita pe acesta să-şi bată propriul lui tată. Nu se ştie cum s-ar fi terminat această “educaţie” dacă Dumnezeu nu ar fi avut grijă şi de aceste suflete. Într-o seară, făcându-se rău omului, a fost învoit de la serviciu mai devreme să plece la doctor. Doctorul i-a dat ceva pastile, s-a simţit mai bine şi s-a dus acasă. Ajungând la propria-i portiţă, auzii un zgomot. Trebuie să spunem că omul nostru bănuia ceva, dar nu a avut nici o dată vreun semn, o certitudine. Auzind zgomotul lovitului în geam şi soţia lui strigată pe nume de-o altă voce decât a lui, pur şi simplu a intrat într-o stare soră cu nebunia. A pus mâna pe-o sapă, şi efectiv l-a săpat tot. Pe întreg corpul, în aşa fel că nu i-a mai rămas un singur os întreg, miliţianul nereuşind să-i opună nici măcar o minimă rezistenţă. De precizat că miliţianul era un handralău, de 1,95 înălţime şi 120 kg. Tatăl băiatului, avea ulcer, 56 kg şi 1,60 înălţime. Cu toate acestea…
De la aceste fapte ale altora pornea George, când soţia sa îi interzicea să-şi vadă copilul. Se mai gândea câte mai “are de tras” pentru păcatul de-a o iubii pe Roza. Viaţa lui profesională şi politică au fost şterse din toate documentele şi organizaţiile într-o singură zi. Era marginalizat, şi dacă cineva ar fi cutezat să-l ajute, s-ar fi “ajutat” să ajungă lângă el, să fie ca el. L-ar fi desfiinţat şi pe acel om l-ar fi făcut un paria. George mulţumea din suflet lui Dumnezeu că i-a dat sănătate şi că i-o menţine, astfel fiind capabil să-şi poată face singur tot ce are nevoie, reuşind, uneori cu greutate, să se descurce aproape în toate. După ce şi-a mutat casa, bucată cu bucată, aproape inconştient a mulţumit Domnului c-a scăpat din acel loc blestemat. Singura lui rugăciune ce-o făcea Domnului, era să nu-l uite până îşi va putea scoate şi fiul din acel IAD. S-a apucat cu speranţă în suflet să-şi sape şanţurile, lăcaşurile viitoarei fundaţie a casei sale. Lucra singur, c-o linişte sufletească deosebită, ştiind că această casă v-a fi alduită, şi nu va semăna ca cealaltă a CUIB DE VIPERE.
Muncind de unul singur, îndurând greutăţi insurmontabile, George se gândea la cât de vigilent era ochiul informatorului. În sat era un om “sărac cu duhul”, pe care oamenii-l ajutau chiar dacă nu le lucra nimic. George aşa a fost adus, ca om în societate de cele două „păpuşi”, a ajuns la acest statut, încât chiar dacă că de le-ar plăti bine oamenilor care-i vin la lucru, tot nu ar veni nimeni să-l ajute. Nu era vorba să-l scutească la muncile grele, care uneori erau peste puterile unui om, dar nici când şi-a făcut instalaţia electrică, nu i s-a permis să vină măcar o singură persoană calificată, persoană care deţinea această meserie, să-i dea măcar ceva indicaţii. A învăţat şi lucrul acela şi a terminat şi casa cu toate împilările care i l-au făcut foştii colegi de partid, activiştii.
Apoi într-o ordine firească a lucrului, şi-a tencuit casa pe dinlăuntru şi pe dinafară, a podit-o, şi apoi a şi zugrăvit-o. Când toate muncile şi operaţiile au fost gata şi era curat în noua casă, într-o seară, apare nevastă-sa, Roza cu fiul. Nu a zis nimic, şi nici George n-a întrebat-o nimic. Ea a fumat o ţigară şi-n acel moment, “cineva” l-a chemat afară pe George.

Insul care l-a chemat i-a spus că-i trimis de “tovarăşu” să-i spună că dacă „pune mâna” pe Roza, “nu mai vede soarele”. Primele vorbe care i-au venit în minte lui George erau: “ai dreptate, soarele a apus de mult”, dar nu i-au ieşit vorbele din gură. Au trecut de atunci cinci ani, de când erau împreună, fiecare pentru… fiecare.
Sigur că George nu i-a făcut nimic, nici ei, nici acelor care i-au întors spatele, ba dimpotrivă s-a pus şi s-a rugat de mulţumire Domnului că nu l-a lăsat fără sănătate şi ajutor. Atunci într-adevăr ar fi fost de plâns şi de batjocura tuturor.
George şi Roza din câte ştie şi-au reînnodat viaţa. La căsnicia în repetiţie, George n-a “aderat” cu plăcere sau entuziasm, însă faptul că Roza i-a adus fiul, i-a uşurat multe clipe de viaţă.
Petre l-a cunoscut pe George într-o galerie cu nume de rege, în Ferdinand, în puţinele zile lucrate la minele din Rodna înainte de a fi închise. George abia ieşise din spital, avuse icter. De la el a auzit Petre, că icterul nu se face când ţi-e scârbă de ceva mâncare sau aliment, ci dacă îţi place, dacă ai o poftă prea mare pentru o anumită mâncare. Îi povestea George, lui Petre, că mânca unul dintre ortaci o bucată de slănină cu ceapă, groasă de-un lat de palmă. Mânca acela c-o poftă de-i curgeau balele. L-a servit şi pe el şi… asta a fost. Spunea tot el, fereşte-te de ce-ţi place, că ceea ce nu-ţi place se elimină automat din corp.
Petre revenea la gândurile sale şi se îmbărbăta. Faţă de viaţa sentimentală şi conjugală a fostului secretar raional de partid, a lui este ceva mai blândă, oarecum. Nevastă-sa măcar “nu le face pe faţă”. Şi poate că nu ar fi avut turnura aceasta, dacă el şi-ar fi impus să n-o umilească în timpul actului sexual. Să se reţină să mai facă dragoste, cu toate că el era potent. Este normal că ea nu-şi poate permite lipsa actului sexual, şi atunci vorba ei: “se descurca cum putea”.
Viaţa este grea şi uneori de neînţeles de foarte multe ori. Chiar dacă nu ajungem să “despicăm firul în patru”. Un văr de-al lui Petre, care locuia în Cluj la un demisol, locuinţă în care geamurile erau “în tavan”. Soarele nu le intra înăuntru apartamentului niciodată şi mucegaiul se afla pretutindeni prin “desene” şi arome. “Casa” fiind o cameră de 4/4 cu-n antreu de 2/2. Cu toate acestea trăiau fericiţi. Acolo şi-au chinuit viaţa 20 de ani. Mizeria era mare şi datorită faptului că erau sub canalizarea oraşului, iar acolo unde era nevoie de scurgeri, instalaţiile erau ridicate, incomode, de nedescris. În aceste condiţii au avut şi doi copii într-o armonie familială deosebită.
Îi invidiam de câte ori le făceam câte o vizită şi sincer să fiu îmi doream din suflet ca de o asemenea armonie şi bună înţelegere să am parte şi eu de la viaţă.
Nu ştiu din ce cauză au trebuit să părăsească acel cuibuşor, şi după atâta timp de locuire în acel buncăr unde frigiderul nu încăpea în casă şi-l ţineau în curte, iar baia le era un lighean, ce “se muta din antreu în cameră”. Printr-un noroc al soartei, au primit un apartament cu patru camere, un adevărat vis, dar ce vis cu două băi, două WC-uri, sufragerie, bucătărie. Pentru, nu numai pentru ei, o adevărată minune, care ca ori ce orice minune părea ireală. Să treci de la un spaţiu de 4/4 în care dacă unul trebuia să se deplaseze, toţi ceilalţi trebuiau să se ridice, să îi facă loc celui care pleca. În acest nou apartament, fiecare îşi avea camera “lui”, nemaipunând la socoteală, holurile, debaralele, pivniţa şi multe altele. Era o locuinţă minunată. Văzând acest palat în comparaţie cu beciul în care au stat, să mai amintim că ziua te lua groaza să mergi la WC, noaptea sub nici-un motiv n-ai fi îndrăznit să faci acest lucru, eşti tentat să spui, că acuma ar fi fost suficiente motive ca fericirea să fie deplină, să se simtă şi ei alduiţi de bunul Dumnezeu.