În această atmosferă, cele mai animate momente petrecute de aceşti oameni, erau sărbătorile, când spre bucuria tuturor participa întregul sat. Dintre sărbătorile de peste an, cele mai frumoase, erau: Crăciunul şi Ziua Minerului. Dacă la Crăciun există datini şi obiceiuri care adună familiile în jurul bradului, Slăvind pe Mântuitorul şi împărţind rodul şi agoniseala în bună dispunere în familie şi cu prietenii, Crăciunul aici, fiind considerat cel mai frumos ca oriunde în altă parte, şi se face această afirmaţie datorită faptului că nimeni nu-şi aduce aminte, ca să fii venit Crăciunul şi să nu fie zăpadă. După ajunul de Crăciun, în prima zi a Crăciunului, aici, poate-i singurul loc din ţară unde nu se face bal în această zi, întrucât tot tineretul, spre seară, se duc să se de-a cu rodlii (sanie de 2 persoane pe care se stă în şezut) sau cu lenchelul (la acele rodlii i se pune cârmă). Acest tip de sanie este specific pentru Băiuţ şi Cavnic. Săniatul începe după amiaza şi ţine până după miezul nopţii.
Ziua Minerului, este considerată o altă zvâcnire a veseliei satului, de această dată, pe Dealul Telep, unicul loc drept din Băiuţ unde încap mai mult de o sută de oameni împreună(exceptând Tocila). În acest loc s-a construit şi un restaurant care evident că nu putea să fie ca altele din alte părţi de ţară. Originalitatea lui consta în faptul că avea două camere de servire. În prima cameră, camera din faţă, erau locurile de servire a clientelei în haine de lucru. Odaia din spate era rezervată musafirilor şi oamenilor “în ţinută”. Dacă, cum am spus, Crăciunul era cea mai friguroasă zi din an, Ziua Minerului era cea mai călduroasă zi. Poate acestea erau şi criteriile sărbătorilor aici. De Ziua Minerului lângă restaurant se construia o estacadă, unde veşnic însoţitoarea fanfară, se producea şi ea ca o prezenţă incontestabilă şi omniprezentă în toate ipostazele ciclului vieţii băiuţenilor, devenind parte intrinsecă a vieţii lor. Prin repertoriul prezentat şi prin onorarea cu prezenţa fizică, fanfara era un dintre componentele culturale majore ale Băiuţului, dând o notă maiestoasă tuturor manifestărilor săteşti, impunând sătenilor un comportament sobru, elegant chiar.
În această localitate cu asemenea preocupări şi cu acest mod de viaţă, vis-a-vis de munca în mină la scosul aurului la suprafaţă, oameni erau dornici de schimbări, de inedit, fiind foarte receptivi şi interesaţi de asemenea de situaţii. Dacă ele, schimbările, nu erau aduse din altă parte, băiuţenii îşi „modelau” obiceiurile, după dorinţele şi necesităţile lor.

S-a încetăţenit în “puiul acesta de sat”, un obicei princiar pentru acele timpuri, obicei nemaiauzit în altă parte şi care consta în acordarea celei mai frumoase fete din Băiuţ, titlul de:
FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI.
Acest titlu se acorda, în consens, de către întreaga suflarea satului şi se transmitea prin viu grai, din om în om, până, fata respectivă, avea recunoaştere deplină. Modul de “votare şi atribuire” a acestui titlu, cu totul original, făcea ca “aleasa” să fie exact cum se zice: Frumoasă ca alcătuire şi frumoasă moral. Această distincţie fără documente oficiale, dar cu rezonanţă majoră în memoria satului, era corespondentul: Cetăţeanului de onoare din alte părţi, şi era absolut obligatoriu pentru fetele care îndeplineau calităţile menţionate, aşa cum “certifică” şi St. O. iosif în poezia sa:
Atât de drăgălaşă, albă,
Frumoasă-parcă eşti o floare!
Şi-ades rămân pierdut pe gânduri
Când mi te-areţi surâzătoare;

Cu mâinile-amândouă parcă
Te-aşi binecuvânta, copilă;
Plecând genunchiul către Domnul,
Aşi vrea să-mplor cereasca-i milă,

Ca veşnic să te aibă-n pază
Şi să rămâi surâzătoare,
Atât de albă şi frumoasă
Şi drăgălaşă ca o floare!

Acest titlu meritoriu, această dovadă de preţuire, era “purtat” de FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI, până la căsătorie, când, dacă era cazul îl prelua altă fată. De când s-a practicat acest obicei, nu ştiu să se fi semnalat vreodată o candidată la acest fel de cinste şi preţuire şi să nu i se fi acordat.
Odată constatate condiţiile şi atribuit de întreaga obşte, nu de un juriu după o sindrofie ce se termină într-o “băută”, băiuţenii, cu senzaţia lucrului binefăcut, fiecare se simţea o linişte sufletească, agitaţia se termină şi FECIOARA îşi purta cinstea, admiraţia şi decenţa cu sfiiciune în faţa satului.
Aici în Băiuţ mai erau şi alte ciudăţenii pentru un “sat cât un pumn”, sat care firesc avea şi el problemele lui. Oamenii aceştia şi-au găsit timp şi disponibilitate pentru a aborda şi celelalte probleme care aveau importanţă pentru obştea lor. Şi-au propus şi chiar au reuşit să-şi schimbe denumirea satului. Cauzele care au adus la schimbarea denumirii localităţii, aveau rădăcini atât în dorinţa lor de-a fi alături de marii oameni ai acestor pământuri, dar şi dintr-un imbold al profesiilor şi a unui mare ataşament faţă de DOAMNA DOMNULUI IANCU DE HUNEDOARA, cândva, proprietara minelor băiuţene, dar şi o reprezentantă ce a onorat aceste meleaguri, DOAMNA fiind născută pe meleagurile sălăjene, o DOAMNĂ care pe vremuri şi-a arătat nu de puţine ori consideraţia faţă de băiuţenii, mai ales după ce a devenit REGINA UNGARIEI. Cum acest lucru se întâmpla în vremea imperiului Austro-ungar, localitatea devine: ERZSEBETBANIA-MINA ELISABETEI.
Dacă te-ai născut pe aceste meleaguri dumnezeieşti, dacă ţi-au dat numele reginei, dar şi al mamei Sfântului Ioan Botezătorul, dacă ţi-s-a acordat titlul de FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI, de bună seamă că nu te poţi plânge că soarta nu te-a răsfăţat.
Din câte se ştie, viata nu se desfăşoară după planurile noastre, după ceia ce noi ne dorim, sau după ale noastre năzuinţe. Viaţa-şi are cursul ei imperturbabil şi impersonal.
Într-o perioadă de timp, imediat după MAREA BĂTAIE (primul război mondial) odată cu “punerea păcii”, după aceea mare răsuflare de uşurătate care ţi –o dă numai acele momente ce reuşesc să-ţi şteargă frica ce ţi-a băgat-o în suflet războiul, în proaspăta ŢARĂ cu denumirea de MARE, gândurile despre rosturile LUMII, despre treburile ei, au început să se şteargă din amintirea băiuţenilor, ei revenind la ceea ce acum era necesar şi urgent să facă, treburile lor, treburile satului lor, a familiilor lor. Posibil că spaimele date de cruzimile şi atrocităţile războiului de foarte puţin timp, încheiat să fii semănat neîncredere aici în Băiuţ, întrucât pentru ei, pentru băiuteni s-a soldat cu o groaznica masacrare a: ortacilor, prietenilor, a familiilor, masacru petrecut pe 5 decembrie în Târgu Lăpuş, unde o armată în retragerea ei răzbunătoare a măcelărit civili şi copii, după ce războiul se încheiase deja. După ce lumea dorea să uite războiul. Neputinţa de a interveni în oprirea acestei orori, a dat posibilitatea unor nemernici răzbunători ai unor trupe hortiste învinse, să măcelărească pe cine au dorit pentru a „semăna” groaza în populaţia civilă. După ce şi-a plâns şi îngropat pe cei dragi, aşa cum se cuvine, au trecut la refacerea satului şi-a sufletelor.

Oameni au început a se “privi” în profunzimea fiinţelor lor, constatând bunăoară că si acolo au multe de îndreptat si curăţat de tot şi de toate care au aparţinut urii, distrugătoarei URI.
În toate ipostazele era necesară neobosita muncă şi cu deosebire, braţele de muncă. Dacă mina şi-a primit obolul la acest capitol, în celelalte “sectoare “ braţele de muncă şi chiar bărbaţii lipseau. Războiul a făcut un gol hidos, acolo unde erau bărbaţii, speranţele de mai bine a oricăror familii, a băiuţenilor.
În acerba muncă de refacere, care acum le sorbea zâmbetul numai la gândul frumuseţii lucrului din alte vremuri. Lucru care se făcea de grupuri de tineri, băieţi şi fete, activităţi făcute cu nu tare multă vreme în urmă. Tristeţea constatării realităţii, la cum erau lucrurile înainte de război, înaintea masacrelor petrecute în război, locuri unde s-au pierdut “florile Băiuţului” , parcă nu le permitea nici fruntea să şi-o mai ridice din pământ, si nu mai aveau nici zâmbete. Cu toate acestea, cu tot greul, sau poate chiar de aceea, viaţa satului cunoştea un tumult, un iureş care era o speranţă că “mai binele” nu va întârzia foarte mult să se arate .
În această atmosferă de muncă şi uitare de sine, cineva şi-a adus aminte că,de fapt mai sunt si alte lucruri de făcut, lucruri nu numai de îndobitocire, de anihilare ci şi de înălţare sufletească. Una dintre aceste treburi neglijate până atunci şi dorită cu ardoare, era stabilirea şi acordarea rangului de “FRUMUSEŢE A BĂIUŢULUI”. La necazurile şi ne mângâierile fiecăruia, în toate aceste lipsuri şi dureri ale vieţii, vi-ţi spune că această preocupare pentru asemenea tipuri de lucruri, este un orgoliu nemăsurat în acele vremuri. Nelocuind în asemenea localităţi minere, nu cunoaşteţi că aici, în asemenea localităţi, populaţia este majoritar tânără. Fiecare familie are mai mult de trei-patru copii. Credinţa este că dacă nu ai acordat “astăzi” această calitate celei îndreptăţite s-o primească, v-a duce la un “mâine” când poate fiica ta va fi într-o asemenea postură, să fie ea candidata si atunci nu-ţi va conveni să fie „neobservată”… Deci trebuie! Este necesar!
Surprinşi în această “faza”, grăbirea acestui eveniment a pus stăpânire pe întregul sat. Toţi erau conştienţi că e absolut necesar să se deruleze acest obicei. El ţine de însăşi personalitatea lor şi a satului lor. Problema era, cum să faci un lucru bun, foarte bun, care să dureze în timp, dar să fie făcut şi repede? Soluţii ar exista; una dintre ele este: să se procedeze exact cum s-a procedat până acum. Să fim serioşi. Până acuma, “apărea” un asemenea fenomen în sat la 10-20 de ani, acum în aceste zile, cu atât de puţină pace, după atâta război. Probabil s-a întâmplat ca au omis acest fenomen, deoarece războiul ce le-a adus multe privaţiuni, a făcut ca aceasta să pară o manifestare pretenţioasă, raportată la un doliu neîntrerupt de patru ani. Cert era că în acel moment, moment care era de criză, s-au “trezit”că există trei candidate la titlul de FRUMUSETE si nu una, cum se întâmpla de regulă si “din când în când”. Cele trei fecioare, fiecare în parte meritau acest titlu, această cinste. Complicaţiile nu se termină aici, două dintre pretendente erau surori. Deci situaţia fiind atât de încurcată, toată lumea se ferea să rostească numele viitoarei candidate, dar mai ales nimeni nu întrezărea modul în care se va debloca situaţia. Şi cine va îndrăznii primul, să rostească numele fetei, ce urma să fie FRUMUSEŢE? Ce se va întâmpla dacă acela se va înşela în apreciere? Toată lumea îl va huli şi vor fi supăraţi pe el, ajungând stigmatizatul satului, dacă nu-i bănuit de rea intenţie, că atunci precis trebuie să-şi ia lumea în cap.