Povestea avea un tâlc. În acele vremuri, Petre căutând serviciu, “ a bătut” tot raionul Năsăud. Era firesc că nu se putea întoarce acasă zilnic, mai ales atunci când nici nu câştiga nimic. Regula era că te întorci acasă când “ai cu ce “. În aceste scurte perioade de timp Elisabeta, simţindu-se neglijată „s-a cunoscut” cu un tip care reuşea să n-o neglijeze ca şi Petre. Cum Elisabeta, înainte de plecarea în Vale, era sigură ca “fructul dragostei” nu-i a lui Petre, s-a dus la o babă care i-a provocat avortul. Se pare că lucrul acesta i-a reuşit fără să o bănuiască proprii copii. Si-a permis acest lucru deoarece, cât timp a avut nevoie şi nu era în plenitudinea forţelor sale, trecând prin acele stări specifice, de după avort, dormea la o mătuşă care avea grijă de ea. Asemenea cadou i-a făcut Elisabeta lui Petre, care total dezamăgit cum era, se gândea cu tristeţe, că pe toată lumea necazurile unesc familiile, numai la casa lui se întâmplă… altfel. Poate doar dacă ar fi fost vorba de unirea cu alţii… .
De la producerea acelor lucruri, de fapt de la infidelitatea Elisabetei, dinspre ea, Petre simţea că ceia ce până acum l-a atras înspre ea, s-a rupt. Ceva nu mai era cum a fost mai înainte. Încrederea lui în Elisabeta pălea, dispărea. Dragostea lor nebunească, pură, fără oprelişti care era între ei, s-a demitizat. Exista un… cui? Exista un motiv? Lui Petre i-a rămas… să se războiască cu cărbunele, iar ei, să-şi potolească jarul. Cu toate acestea, Petre uneori se consola, că alţii, mai grozavi ca el, unii chiar cu posturi şi studii, în funcţii mari, au plătit-o şi mai şi…
Un fost consătean, prieten şi coleg de-al lui, care a putut să-şi permită să urmeze şcolile ce şi le-a dorit, persoană căruia îi plăcea cartea, a ajuns secretar la raionul de partid. Cum ţara era după război cu toate lipsurile ce decurgeau după acel flagel, cu multele necazuri ce le-a făcut, cu seceta, dar şi cu “organizarea noii orânduiri” şedinţele la orice nivel erau interminabile. Să nu mai punem la socoteală că o bună parte dintre amploiaţii care au primit funcţii, doreau să-şi exercite puterea în orice ocazie, iar în şedinţe doreau să se audă, să-şi impună “persoana”, să fie recunoscuţi de şefi, de stăpâni, şi evident le plăcea linguşeala, să le fie apreciate “sfaturile”… de care nici nu-i bine să vorbim cum erau la… pregătirea lor. Sfaturile ce le impuneau şi care nu erau evident nocive, nu făceau mai mult ca: “bătutul apei în piuă”.
Aşa erau vremurile, aşa erau oamenii. O notă aparte o aveau “operativele” şedinţele de regulă cu destituiri şi măsuri (sarcini) preciste, cu executanţi şi termene dinainte stabilite, care, în final, aveau tot desfăşurarea arătată mai sus.
Nimeni nu avea voie să observe măcar trecerea a 14-16 ore din zi, când era vorba de “linia partidului”, chiar dacă acei oamenii n-au băgat nimic în gură din ziua precedentă, dar au “stins 3-4 pachete de ţigări”. În final toate acestea se terminau cu dureri de cap, gastrite şi ulcere şi uneori fără nici-un rezultat. Ştiind aceste treburi cât şi acea „strategie” când înaintea unui atac comandanţii nu-şi hrăneau trupele cu 2-3 zile înainte, pentru a fi mai cruzi, mai sălbatici, unii ş-ar fi putut asimila această „tactică” şi pentru activiştii din subordine.
Aceste rânduri au fost scrise pentru cunoaşterea unor “activităţii” impuse tovarăşilor, de unde se poate deduce, că un secretar raional, nu prea avea timp pentru propria-i persoană în vremurile acelea, despre viaţa lui intimă, nici nare rost să vorbim… Din cele expuse nu este greu să ne dăm seama de ce prietenul lui Petre, George, secretarul raional îşi dorea o nevastă în casă, care să-l aştepte c-o supă, un gulaş, sarmale sau ce-o mai fi, că de pâine uscată, salamuri care “se întind” (nu existau frigiderele) s-a cam săturat.

S-a săturat şi de slănina sărată cu telemea şi ceapă. Voia să simtă şi el, aburul mâncărurilor proaspete.
Având o “prelucrare” în raion, după o zi de fum de ţigară şi vorbe de clacă, a ieşit din sala de şedinţe să se aerisească puţin, să-şi mai dezmorţească ciolanele. Uitându-se pasiv, ca un om căruia i s-au acrit toate, privea convoiul de oameni ce se scurgeau pe strada din faţa lui, în amurgul acela târziu. Printre atâţia “ neînsemnaţi” observă şi două femei, a căror frumuseţe parcă l-a fulgerat. A înlemnit. Habar n-avea ce ar trebui să urmeze, dar nici el nu ştia ce doreşte să facă. Era ca un copil rău. Le vede şi lui îi trebuiesc. Ba chiar încerca să spună că s-a îndrăgostit de ele. El nici nu a precizat de care măcar. Un alt sătean, unul dintre foştii lui prieteni, care şi el a participat la “organizatorică” a încercat să-i tempereze avântul acesta de dragostei spunându-i în termeni cuviincioşi, că persoanele pe care le vede şi după care-i tânjeşte sufletul, n-au o morală prea ortodoxă. Dacă el îşi dorea compania lor după “lucru” e de înţeles, dar căsătoria presupune şi unele precepte peste care nu se poate trece, sau persoana care doreşte să se căsătorească nu le poate omite. Putut-ia “cetera” orice prietenul lui, el George, secretarul raionului, dorea căsătoria lui cu: încă nici nu ştia cu care, şi nici măcar nu le ştia numele. Dacă Marcu, prietenul lui George a văzut că n-o scoate cu el la capăt, l-a mai avertizat încă odată, după care a plecat să le abordeze, să le propună prietenia lui George. Marcu le-a vorbit politicos despre colegul şi prietenul său secretarul, intenţiile lui, la care domnişoarele foarte naturale i-a invitat la cină.
Cina s-a desfăşurat cum e stilul: cu politeţuri şi curtoazie, după care George s-a “hotărât” s-o ceară de nevastă pe Roza. Casa în care au cinat era a celeilalte surori, a Irinei. Cele două surori stăteau împreună. Casa era înconjurată de o curte frumoasă, având şi o grădinuţă în spatele casei. Era parcă tot ce şi-a dorit de la această viaţă George. Roza n-a schiţat nici un gest de surprindere de bucurie neaşteptată, n-a întrebat nimic, parcă ştia dinainte cum se derulează toate aceste lucruri, probabil că nu erau la prima lor întâlnire cu un bărbat. Numai că aici n-a fost numai o întâlnire. George a cerut-o de nevastă pe Roza. Aceasta fără mofturi inutile a acceptat. Singura pretenţie pe care a emis-o se limita la a locui şi de aici încolo împreună cu Irina. Această situaţie, pentru o oarecare perioadă, chiar îi convenea de minune lui George. Dacă nu deschideau ele vorba care i-au împlinit intenţiile, ar fi abordat el acest punct, cu atât mai mult cu cât serviciul său era aşa precum bine îl ştiţi. Ar fi fost din egoism fără seama să-i pretindă soţiei să stea singură “cuc” având o soră care era şi ea singură. Se puteau ajuta reciproc şi viaţa nu le părea atât de urâtă. Era extraordinar cum se potriveau toate, de minune. După această seară, Marcu, a încercat prieteneşte, să-l lămurească să nu acceadă la pasul ăsta. Era evident că nu i-a putut spune prietenului că: „ nu facă acest pas cu asemenea persoană” deoarece ar fi trebuit motivate vorbele şi atunci evident că se ajungea la “unele detalii”. Ei asemenea situaţie nu-şi dorea Marcu. Din astfel de poveşti, întotdeauna cel ce avertizează e cel ce pierde, aşa că şi-a văzut de ale sale treburi.
La vreo două luni de la evenimentul datorat căsătoriei sale, George constată că de fapt cea mai mare dorinţă a lui, de a avea hrană caldă, când mai apuca “să dea pe acasă”, a rămas… tot dorinţă. Întrebând-o pe soţie de ce nu-i găteşte, ea, foarte sinceră i-a spus că habar nare de gătit. În casă lor, soră-sa Irina, gătea şi pentru ea. George a mâncat ce s-a găsit, şi-a mai spart un ou, şi sătul s-a dus să “se culce”.

S-au iubit ca doi nebuni neostoiţi, dragoste în care Roza se dăruia cu pasiune, la acest capitol, neavând nevoie de ajutorul surorii sale. După asta, cei doi soţi, iar s-au despărţit pentru vreo săptămână.
Obiceiurile şi “sarcinile” serviciului lui George, nu s-au modificat după căsătorie, aşa că Roza se “trezea” cu George la ore imposibile şi evident întotdeauna pe neaşteptate. Câteodată se întâmpla ca George mai găsea în casă şi câte un bărbat. Dacă era întrebată despre „acela” Roza îi spunea invariabil că: a venit la Irina. Intrigat de aceste manifestări şi inconveniente, în urma unor ample discuţii şi tratative, Irina le-a permis să-şi construiască, George şi Roza, casă în curtea ei. George s-a întâlnit cu Marcu, i-a comunicat intenţiile sale de aşi face casă, şi i-a solicitat ajutorul. Marcu, om de iniţiativă a achiziţionat lemnul, a tocmit meşterii, cioplitori, zidari, dulgheri şi în toamnă George şi Roza au intrat în propria casă. Cu toate acestea, noua casă era aproape pustie, George venea rar pe acasă şi Roza, ca şi înainte tot timpul şi-l petrecea cu Irina.
A mai trecut un timp, a început să venă şi George mai des pe acasă, şi spre surpriza lui de această dată a găsit-o pe Roza în casă lor… cu un bărbat. George, orbit de dragoste, sătul de minciuni şi de traduceri, a scos pistolul, (atunci fiecare activist era înarmat) să-i împuşte. Ce l-a făcut să nu-i puşte nimeni nu ştie. Ce se cunoaşte cert, era că George în noaptea următoare, a fost arestat. Această întâmplare nemaipomenită, incredibilă, a bulversat pe toată lumea, atât pe cei care-l cunoşteau, cât mai ales pe acei care le cunoşteau „bine” pe cele două surori. Poate toţi s-ar fi aşteptat ca femeile, ca urmare a “activităţilor” prodigioase efectuate, ele să fie arestate nicidecum secretarul raional, George. Ei bine nu aşa s-a întâmplat. Cine cunoştea cam ce bărbaţi “frecventează” nopţile la cele două surori, constatau că tipii nu erau localnici. Aceia erau nişte bărbaţi care îşi puteau permite să umble cu hălăduitul la femei prin tot raionul. Probabil că deţineau “ceva” funcţii ce le-au permis să “doarmă” şi ei cu “păpuşile”, cum erau poreclite, sau alintate cele două surori, poreclă ce se potrivea de minune celor două surori. Una nemăritată, cealaltă fiind nevasta lui George. După acest incident, major, George a fost trimis la “munca de jos”, exclus din partid, şi a devenit un… nimeni. După câte ştiţi, George avea studii, dar partidul a… hotărât că el nu mai putea presta “munci de încredere”, obligându-l la o viaţă de paria, de proscris. Dacă studiile i-au fost anihilate… prin partid, dacă nu-şi putea permite nici un fel de serviciu a trebuit să ocupe un “serviciu” pe care autorităţile de atunci îl foloseau pentru exterminarea oamenilor politici de cultură, mai ales pentru acei care n-au “aderat” noilor “valuri”. Ca stabiliment de exterminare era folosită mina.. Deci şi George a fost angajat la mină. Cum era născut într-un sat de munte şi cum exista o lucrare de mare amploare în subteranul minei Rodna, o lucrare de armare a unui puţ de lemn, a fost cooptat în echipa dulgherilor de mină. Altă viaţă… deşteptarea se făcea zi de zi la ora 4 ca să poată să prindă maşina cu “cobăr”, maşina acoperită cu o prelată, care transporta la mină, pe orice vreme. Nu conta dacă afară era –30 grade C. Întoarcerea de la şut se făcea zilnic după ora 15, după amiaza.
Ajungea acasă de la mină, se spăla, (la mină nu exista baie), mânca şi apoi se culca în casa lui. Roza, nevastă-sa nu-l mai deranja cu nimic după ce “l-a aranjat” aşa de bine. Era mulţumită de ea şi-şi vedea de ocupaţiile sale. Într-o zi Irina l-a abordat pe cumnatu-l său:
– George, deoarece între tine şi sora mea Roza nu mai este nimic, te rog să-ţi demontezi casa din curtea mea şi să pleci de aici. Sfatul meu în această privinţă este să faci acest lucru cât mai de grabă, să nu mă obligi să ţi-o aprind.
George, şi nu numai George, nimeni nu cred că s-a gândit că se va putea transforma în melc… să-şi ia casa în spinare.