De când el nu se mai mişcă de acasă, nimeni nu mai poartă nici-o cheie, ştiut că… uşa apartamentului e deschisă. Reconversie profesională. Până acum aşa cum a mai spus, Petre nu prea dădea importanţă veştilor de infidelitate întrucât… nu era în cauză. Totuşi una dintre aceste poveşti, oarecum l-a impresionat puternic, evident cu doza ei de realitate sau mai bine zis de incertitudini. Povestea era cam aşa:
O nevastă era bănuită de soţ de infidelitate. El căuta să pună în scenă un oarecare repertoriu pentru ai dovedi necredinţa. În această „punere în scenă” se baza pe obligaţia de-a pleca de acasă pentru o perioadă de mai multe zile. Face el şi soţia pregătirile necesare acestui demers, îşi i-au rămas bun şi pleacă pentru a rezolva treburile respective. Ziua a trecut pentru fiecare şi seara el se întoarce neobservat de nimeni acasă. Spre durerea şi stupoarea lui, în propri-ai casă, nevasta sa era cu un individ. Omul intră ca stăpânul în casă şi le spune: n-am de gând să vă pricinuiesc nici-un necaz, nici un rău dacă tipul îmi dă indispensabilii. Pretenţia nepărând tare exagerată, tipul l-a servit cu preţioasele indispensabile, şi-a părăsit locul faptei viu şi nevătămat.
Stăpânul casei, aşa ne place să ni se spună, a luat piesa recent primită purtând mirosurile specifice ale tipului, şi cu ajutorul unor cuie şi a ciocanului, ia fixat pe uşă, pe partea din exterior. După ce şi-a terminat treaba şi-a avertizat soţia: că sub nici un motiv, nu-i este permis să pună mâna pe acel obiect. Cunoscându-şi bărbatul, de această dată, nevasta a ascultat şi nu a desprins indispensabilii de la locul de unde au fost fixaţi. Oamenii, prietenii, prietenele, păreau surprinşi să afişezi o asemenea piesă într-un asemenea loc, când există sfoară de rufe. Apoi izmenele acelea nu păreau nu ştiu cât de curate. La aceste întrebări, şi la altele, soţia era necesar să dea unele răspunsuri. Într-o perioadă scurtă de timp, femeie s-a uscat pur şi simplu.
Povestea aceasta nu avea legătură cu viaţa lui Petre, poate doar că i-o fi plăcut cumva, ştiind că-i doar o anecdotă nu i-a dat o prea mare importanţă. De auzit a auzit-o dar nu se ştie că i-a şi plăcut, dar trecea acum el printr-o asemenea perioadă, simţea că trupul lui i se usucă. Petre credea că acest fenomen de stafidire a proprie-ei fiinţe, nu avea aceiaşi cauză ca în poveste, or că acum nevastă-sa îşi caută plăcerile sexuale “între alte perne”. Nu considera că acest proces de stafidire se datora faptului că: proprii copii nu se mai omoară cu respectul faţă de el. El, Petre era în mare suferinţă. El, fostul brigadier, fostul stahanovist, fostul bărbat, erau morţi. Umbra “foştilor” de atunci, trebuia s-o îndure astăzi. Numai că acum el trebuia să sufere, cât n-au suferit “ceilalţi” trei împreună. În acest rest de viaţă, lui i-a rămas să se descurce cu RELELE, că bunele au fost consumate de “ceilalţi”. Nu stă în firea bărbatului să se compătimească, dar incredibil cât de repede s-a transformat “un brad” în cenuşă. Dacă toată lumea era cu ochii pe el şi admira bradul, tot atâta de adevărat este şi aceea, că aceeaşi lume caută să se descotorosească cât mai repede de cenuşă… şi el cam asta a devenit…
Petre în lipsa altor posibilităţi de pierdere a vremii, în aşteptarea “doamnei cu casa”, îşi rememora secvenţele vieţii, gândind în final că Doamna s-o fi speriat de respiraţia lui şuierătoare…
Imediat după război, după lipsurile provocate de acel flagel, după lipsurile îndurate de după acea pustiitoare secetă din ’46, între acei oameni, ce trăiau atunci cu trupurile secătuite de vlagă şi slabi ca nişte ţâri, se vehiculau două butade: – Un meseriaş bun de bună seamă că are o nevastă grasă (câştigă bine şi are îndestulare) – Băutori de alcool sunt numai bunii meseriaşi. (deoarece numai ei îşi pot permite şi au de unde)

Până prin anii 70, aceste dogme erau considerate standarde de viaţă pentru meseriaşi. În unele locuri, posibil că încă nu s-a renunţat la asemenea „pilde de viaţă”. Trist este că în zilele noastre, şi chiar în ultimul timp, mai mulţi se îndeasă la băut decât la lucru. Aşa se explică de ce în Petroşani, pe Strada Mare, construcţiile alternează. După o crâşmă, urmează o biserică, după biserică urmează o cârciumă.

După sosirea lui în Petrila, Petre cu familia sa, erau foarte dezorientaţi, având o teamă încuibată în suflet, lucru obişnuit la oamenii fără speranţe, fără serviciu. În plus nici mobilă n-aveau. Toată mobila era lăvicerul sau lada de zestre, o masă şi două scaune. Aproape nimic… S-au dat jos din tren în Petroşani şi au “angajat” un mocan cu căruţa să-i ducă la… sindicat. După luarea în evidenţă, care se făcea acolo, au fost repartizaţi la Petrila.
Cu neliniştea gândurilor omului care încă nu are nici-o siguranţă în acel veşnic şi ostentativ: “va fi mai bine”, frază de amăgire a omului care, după atâtea zile de drum, de vise şi speculaţii, încă n-are nimic sigur pe ce să se poată baza, n-a observat că Elisabeta se cam sustrăgea “să pună mâna pe ceva” să care şi ea puţinul ce-l srămutau odată cu ei. În Petroşani au ajuns dimineaţa cu trenul. “Mijlocul de transport” care îl foloseau acuma, a ajuns în faţa blocului unde li s-a repartizat locuinţa de către sindicatul din Petroşani. În Petrila, era deja noapte, când a ajuns. Toţi erau obosiţi, fără chef, şi ca să fie tacâmul plin, mocanul cu căruţa nici nu voia să audă, să pună şi el mâna, să-l ajute puţin la transportul bagajelor, şi asta numai ca să nu fie confundat cu un hamal. El era numai “sechereş”. “Bea Gheorghe aghiazmă”. Petre văzând câtă treabă i-a mai rămas s-a apucat s-o termine împreună cu copiii, care după multele lor tertipuri şi eschivări, fără nici un chef, l-au ajutat să care bruma de avuţie în prima lor “casă”. Urcau încet pe scări făcând “ochii cât cepele”. Doreau să vadă tot ce se putea vedea, dar mai ales îi impresiona acea curăţenie, de lucrul proaspăt terminat, de nou. Apartamentul lor era cu numărul 10. Au deschis uşa lui şi pentru prima oară aveau impresia că au intrat într-un basm. Într-adevăr asemenea locuinţă nici nu şi-ar fi putut visa, deoarece nu-au mai văzut alta aşa, deci ne lipsea comparaţia. Era un basm, dar era un basm gol. Au vizitat cu mare iuţeală camerele apartamentului, balcoanele, baia, şi tot ce însemna, pentru prima oră “apartamentul lor”. Erau fericiţi, dar fericirea nu-i fericire dacă nu-i destăinuită. Moment în care Petre observă că Elisabeta nu-i cu el. Nu era în noul apartament.
– Măi copii, unde-i mamă-ta?
– E jos, stă pe lăvicer. Petre era în suferinţă că nu-şi poate exterioriza bucuria alături şi împreună cu femeia pe care o iubeşte, s-a simţit frustrat. Adică ea aşa mare cocoană se crede că nu a putut să poarte şi ea o bocceluţă pe scări. Acum când au nevoie de unirea eforturilor, când toţi ceilalţi au cărat fiecare după puterile lor, opintindu-se să ajungă odată în ceea ce cu emfază-i ziceau casa lor. Cum poate să afişeze atâta indiferenţă, sau ce Doamne nu-i este pe plac cocoanei? Enervarea îşi ieşea din matcă acum, când se gândeşte câţi ce ani de zile l-a bătut la cap să vină aici, să fie “de capul lor”. Acum cine se crede ‘mneaei, şi ce pretenţii mai are? El ca bărbat a acceptat să vină să lucreze, la cea mai grea şi periculoasă profesie, aici de unde toată lumea fuge. A omis faptul că aici este cea mai grea muncă, nu a luat în considerare nici periculozitatea ei.

A venit hotărât ca, indiferent cum să câştige bani, bani mulţi şi acum doamna-i deja nemulţumită? Ce motive ar putea avea ?!
Supărat de “ponturile de început” a noii etape ale vieţii lor familiare, coboară jos şi-şi vede “cocoana” în umbrele înserării “clocind” pe lăvicer.
– Ce-mi stai ca o cloşcă? Îţi cădea titlurile dacă luai ceva în mână şi veneai cu noi să vezi apartamentul, să ne bucurăm cu toţii împreună? Cu o voce ciudată, plictisită, impersonală parcă, dacă nu chiar arogantă, i-a răspuns:
– Moi sătura de el de mâine începând. Cuvintele Elisabetei au smuls cu duritate din inima lui Petre bucuria. Prima şi cea mai mare bucurie de când s-a ştiut (să nu uităm că a fost crescut înainte de război, că a fost încorporat, c-a puşcat o “fantomă”, c-a trecut prin foamete, destule necazuri de care n-ai mai dorii să auzi.) Sub imperiul acestei bulversări provocate de Elisabeta, s-a apropiat de ea şi i-a „şters” o palmă peste gură. Elisabeta, pe tonul mai sus descris, imperturbabilă îi spune ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic:
– Trimite copiii de aici! Alungă copiii, omule, nu pricepi! Petre simţi în acel moment un miros ciudat, cald. Observă cu greu în zarea becului din noapte, că pe sub nevastă-sa, era o pată mare ce se întindea pe tot lăvicerul. Nu se deosebea clar culoarea petei, dar mirosul îi confirma temerile.
– Ce-i cu tine Elisabeta?
– Nu ştiu. Poate oboseala, poate să fi pierdut o sarcină. Mi-e rău…
Petru a trimis copiii în altă parte, a acoperit pata de pe lăvicer cu o haină, a luat-o pe Elisabeta în braţe şi a dus-o în apartament. A băgat-o în baie unde, să vezi minune, curgea apa caldă. A spălat-o pe Elisabeta, hainele de pe ea, lăvicerul. Apoi din hainele ce le aveau a făcut un aşternut pe jos. A pus-o să se odihnească şi el a fugit după doctor. Tovarăşul doctor locuia într-un bloc vecin. Mare bucurie pe Petre că n-a trebuit să alerge cât alerga în satul lui până la doctor.
Bucuria a fost şi mai mare când doctorul i-a spus că în afară de medicamentele ce i le dă el, nu are nevoie decât de odihnă. Deci n-o spitalizează. Medicul a plecat fără să-i i-a un leu măcar.
– Tovarăşe Petre, cum şi dumneavoastră aveţi o datorie, datoria noastră este să vă păstrăm sănătoşi, ca să vă puteţi face munca la care sunteţi solicitaţi. Petre foarte încurcat şi în acelaşi timp recunoscător, nu ştia cum să-i mulţumească. Medicul l-a bătut pe umăr, şi i-a salutat: “la bună vedere” şi a plecat. Speriat de boala Elisabetei, emoţionat de gestul medicului, frânt după o asemenea zi, cu drag s-ar fi pus să se odihnească, dacă n-ar fi văzut mutrele flămânde ale copiilor, cărora, abia acum şi-a dat seama că trebuie să le facă mâncare, şi nu numai în această seară, ci şi în zilele viitoare până Elisabeta se va însănătoşii.
Începutul noii vieţi în Petrila, n-a fost deloc plăcut pentru Petre. Ca să spunem aşa, prima problemă era, povestea cu avortul. El nu ştia că Elisabeta-i gravidă. Drept era că nu aceasta era cea mai bună veste, să mai aibă o gură de hrănit, dar nici nu-i cunoşti starea sănătăţi propriei sale soţii. Nu a considerat că acest lucru ar măgulitor pentru ori care bărbat. Pentru el , Elisabeta era totul, reciproca nu este valabilă?
A trecut un timp, destul de îndelungat, până când au început a-i vizita neamurile, fraţii. Unii dintre ei treceau prin nefasta perioadă care i-a împins şi pe ei în Vale. Ar fi dorit şi ei, după atâtea lipsuri să aibă o slujbă. Alţii i-au vizitat doar aşa, să-i mai vadă şi să ştie şi ei ce înseamnă “aranjat”după câte se lăudau ei prin scrisori. Din vorbă în vorbă, careva dintre dânşii a întrebat şi de “sarcina” Elisabetei, care le-a pricinuit necazuri de cum au ajuns în Petrila.