Durerea a pus stăpânire pe întreaga mea fiinţă, când am realizat faptic ce înseamnă într-o colectivitate, moartea unor oameni nevinovaţi, moarte unei comunităţi de bărbaţi şi o dată cu moartea lor, uciderea SPERANŢEI.
“Salvarea” pentru a face şi ea ceva bun, alerga cu toată viteza înspre spital. Maşina pe drumul de hârtoape, rulând cu mare viteză, mă arunca de ici acolo prin salvare, poziţia mea fiind mai mult prin aer decât pe targă, situaţie care-mi amplificându-mi durerile de strivire la care m-a “solicitat” explozia, cât şi arsurile care erau “roase” de hainele de pe mine.
Ajuns la spital, după un control preliminar, văzând că nu am probleme “deosebite”, după directivele de atunci, a primit la “ieşire” diagnosticul AMELIORAT, şi m-au lăsat acasă. Cea mai bucuroasă era soţia mea Elisabeta, pentru că: “al ei” trăieşte. Era atât de bucuroasă că nu ştia ce să-mi facă de bucurie şi ce bucurie să-mi facă de plăcere. Şi copiii parcă erau mai buni, ascultători şi stăteau pe lângă casă. Datorită faptului că în aceste zile de coşmar pe Vale, bocetele, sirenele care urlă în neştire înjurăturile, cu alergături şi ţipete, îi înspăimântă, îi îngrozesc şi-i debusolează pe copii pentru o perioadă destul de lungă. Poate faptul că am fost şi eu prins între morţi, medicii nu mi-au spus dacă este posibil să fi rămas, după aceste explozii de sentimente şi suferinţe la limita posibilului, şi eu cu sechele, cu resentimente, sau alte tipuri de închistări psihice; fenomene care de regulă se declanşează după aceste forme de bulversări ale evenimentelor şi a populaţiei, a tuturor locuitorilor din Vale. Aceste forme colective a unor mari suferinţe imposibil de calmat sau rambursat prin ori ce metodă sunt zilele negre care au periodicitatea lor, în aceste locuri şi la asemenea profesii. În asemenea cazuri catastrofice, care întunecă mult din copilăria fiilor Văii, fi ce mult timp de acum înainte nu vor avea curajul să-şi manifeste deschis nici o dată sentimentele de libertate, străduindu-se să le înăbuşe şi să se resemneze de cele mai multe ori. Practic aceşti copii sunt copiii cu “copilăria fără aripi”, “copilăria cenuşie”. Aceste lucruri nu ar fi foarte grave dacă nu ar rezulta din aceştia, oameni cu sentimente înăbuşite, oameni resemnaţi în faţa fatalităţii.
Apoi dacă copiii erau cuminţi şi stăteau prin casă, pe lângă casă, evident că nici Elisabeta nu l-a “sufocat” cu mângâierile, reuşind, după o bună bucată de vreme să-i fie familia unită şi întreagă în aceste momente în care sentimentele luau turnuri neaşteptate, în fracţiuni de secunde. Petre cu toate că simţea că “ceva” nu-i bine la sănătatea sa, era deosebit de bucuros să-i vadă pe toţi în jurul său, şi el să-i “preţăluiască” cu drag pe fiecare.
Petre mai potolit după asemenea dezordine gândea fericit la “a i lui” şi la “a mea” şi din nou Îşi îndrepta gândurile către foşti săi ortaci care “au dat” ieri ultimul “NOROC BUN”. Puţin a lipsit să nu fie şi el alături de ei, dar pe zi ce trecea îşi regreta tot mai mult, că nu a putut fi şi în moarte alături de el, să fi fost împreună pentru totdeauna.
A sosit şi ziua înmormântării. Să nu mai bată Dumnezeu pe nimeni să mai asiste la aşa ceva. În acea zi, toate fanfarele tuturor minelor din Vale, erau în faţa celor cinzeci de coşciuge. După fanfare erau toţi preoţii câţi slujeau pe întreaga Vale a Jiului. În spatele coşciugelor “toată sufletele câte trăiau pe firul Văii Jiului”. Fanfarele, trei ore, cât a durat ceremonia, au cântat una şi aceeaşi melodie.

IMNUL MINERILOR
În fund de munţi noi des intrăm
Cu “Bun noroc!” ne salutăm
Şi când ieşim din sânul lor
Noi tot “noroc” strigăm în cor.

Refren
Când plini de praf cu paşi trudiţi
Ieşim din mină obosiţi
Ne doare că-n lumina sa
Pământul ţine-o lume rea

În mină “Dumnezeu cu noi!”
Afară – grijă şi nevoi…
Deasupra noastră n-avem cer,
C-aşa e viaţa de miner.

Refren
Când plini de praf cu paşi trudiţi
Ieşim din mină obosiţi
Ne doare că-n lumina sa
Pământul ţine-o lume rea.

Atâtea doruri şi nevoi…
Şi-apoi ne-ntoarcem înapoi
În lumea noastră fără cer,
C-aşa e viaţa de miner.

Refren
Când plini de praf cu paşi trudiţi
Ieşim din mină obosiţi
Ne doare că-n lumina sa
Pământul ţine-o lume rea.

Îmi venea efectiv să urlu de durerea acută ce mi-o provoca, imnul celor fără de speranţă, imnul amăgelii vieţii. Şi parcă acesta nu era de ajuns, toate văduvele Văii, toate femeile a căror speranţă azi şi-o vor îngropa-o, toţi copiii cărora nimeni nu le va mai lua o minge “de fotbal” copiii care de astăzi, vor fi loviţi de soartă pentru că mâna care trebuia să-i mângâie şi protejeze, azi vor îngropa-o.

“Spune să ne spui,
pelin amărui,
Cum l-au dus la groapă,
Cu pământ pe pleoapă,
Vremea blestemată
pe sărmanul tată” (V. Tulbure)

Vor fi lipsiţi de nădejdea vieţii, îngropându-şi visele pentru totdeauna. Doamne nu-ţi întoarce faţa de la ei! Toţi, absolut toţi, jeleau cu toată fiinţa lor, pe cei DUŞI. Vocile lor plânse şi tânguitoare, intrau în ecou umplând Valea. Nimeni nu poate reda zgomotul şi jalea care a zguduit Valea în acea zi.
Petre de atunci nu se mai poate considera bărbat. A fost pensionat imediat cum a ieşit din spital. AMELIORATUL nu la ţinut mai mult decât până în ziua în care şi-a îngropat brigada, după care au început complicaţiile.

A făcut o bronhopneumonie completată cu o pericardită, şi nici nu mai are rost să vă mai plictisesc cu bolile, care zi de zi-i îngreunau şi în acelaşi timp îi scurtau viaţa. Viaţa propriu-zisă, de bărbat activ a pierdut-o atunci când şi-a pierdut şi ortaci, că după aceea numai om n-a mai fost. După uscarea mucoaselor faringiene şi branhiale cauzată de aerul aprins de la explozie, respiraţia lui s-a transformat într-o răsuflare fluierătoare, înăduşită şi forţarea ei ducea la o şi mai mare şuierătură a răsuflării care îi producea expectoraţii supărătoare. Cel mai mic efort îi antrena acea tuse nesfârşită, seacă, scârboasă. Deoarece lui îi era scârbă de toate aceste hidoase chinuri, de felul cum arăta şi mai ales cum se opintea să trăiască, a început să doarmă separat de Elisabeta şi mai ales să evite contactele sexuale cu nevasta, jenându-se de starea în care se afla, de cine mai era… de cum era…
Cu timpul, a început să observe asemenea manifestări, de greaţă, poate chiar de dispreţ şi din partea familiei. Poate că şi lor, le părea rău acum, că n-a murit şi el o dată cu ceilalţi ortaci. Poate ar fi fost scutit de aceste scene, când accesele de tuse, care-i deranja evident pe toţi, se repetau cu frecvenţe din ce în ce mai scurte şi din ce în ce mai urâte, zguduindu-i întreaga fiinţă, contorsionându-se de durere şi neputinţă, făcându-i faţa şi pielea pe trup vânătă.
Era şi el conştient de cum poate arăta, de neputinţele în care a ajuns, dar nu era el vinovat că Domnul încă nu l-a chemat … să dea în primire.
În atari situaţii, vorbele de dragoste devin desuete şi… dispar în dosul acestor neputinţe. Nu mai poţi spune unei persoane că: “ţi la ea”. Dai de bănuit, uneori chiar având impresia că eşti folosit pe post de bufonul satului, şi neputinţa ta de acum, îţi dă o senzaţie de detaşare incredibilă. Era posibil ca tu, omul legumă, omul râmă, ai fi putut avea şi chiar dărui asemenea sentimente de neimaginat pentru persoana care eşti astăzi. Aceste dureri, apăsându-i sufletul, dureri care la un om ce a iubit cu voluptate, cu numai câteva săptămâni în urmă, viaţa de acuma era o întreagă batjocură. Petre simţea că se usca şi el, nu numai, fostele lui mucoase.
Într-una din zile văzând că Elisabeta “se pregăteşte” să plece, simţindu-se mai rău ca de obicei, şi după cum bănuia el, mai bine n-o să se mai simtă niciodată, a rugat-o pe Elisabeta, să rămână cu el că-l stăpânea o temă, să-l ajute. Elisabeta i-a spus:
– Dragul meu dacă eşti capabil să-ţi faci treaba ta bărbătească, rămân, nu mă duc nicăieri.
– Tu Elisabeta, eşti mama copiilor noştri eşti nevasta mea…
– Petre cred că este destul de rău că nu mai eşti bărbat, că nu-ţi faci treaba, atunci de ce eşti urâcios şi-mi reproşezi asemenea lucruri, când eu nu ţi-am imputat nimic până acuma? Cred că fiecare trebuie să-şi dea seama de CE ESTE EL şi nu să dea vina pe celălalt.

“Cine azi se dă tânjelii
Nu-l sărute gura lelii,
Cin-la muncă nu s-aruncă
Nu-l mângâie mâini de pruncă” (A. Toma)

Inima-i bătea să iasă din piept. Altădată iar fi rupt gura nevestei pentru asemenea vorbe… altădată… alt om… Acum nu se mai poate rezolva nimic, indiferent de metode. El era un… nimic… S-a ferit să mai spună ceva, întrucât îşi dădea seama că nimic nu se mai poate remonta… reduce la… ce… a fost… De o v-a necăji mult pe Elisabeta, ar putea pleca… unde pleacă şi poate nu s-ar mai fi întors, ori copiii au totuşi nevoie măcar de mamă, că el… cu toate acestea, de când e aşa… este folosit intens pe post de… cheie.