O remarcă care nu mai ştie dacă mai avea vre-o importanţă. A observat că ei, ortacii lui, s-au împuţinat în ultima perioadă.
– Dar ţie ce-ţi trebuie Turic? îl relansă Petre după această scurtă retrăire din memorie.
– Baciu Petre, pe latura de Est a sectorului 2, pe măsură ce avansăm cărbunele e din ce în ce mai cald, primejdios de cald. Mi-e frică de-o autoaprindere. Cu cine am mai vorbit, au dat din umeri. Oamenii care lucrează chiar acolo nu realizează pericolul, şi de fapt ei mi-au spus că acum câştigă, dacă-i opresc ei cu ce se aleg? Dar eu sunt convins că oamenii aceştia nu realizează pericolul care-i pândeşte. Pur şi simplu mi-e teamă. Ce mă sfătuieşti să fac?
-E greu Turic, foarte greu. Poate ai fost prea hapsân. Ţi-ai făcut o brigadă numai din tineri sănătoşi şi puternici, ei te vor face fruntaş, brigadă fruntaşă, dar puţina lor experienţă nu-ţi slujeşte în cazul unui pericol real. Eu nu te-am învăţat aşa ceva. Tare mă tem că-i avea nevoie de vreo cinzeci de sicrie…
– Vai de mine, ce vorbeşti?
– Atâtea ţi-au trebuit ultima dată, nu?
– De ce mă chinui omule?!
– După cum mi-ai povestit tu, altă soluţie n-ai. Să nu uitaţi să le daţi pensii bune nevestelor şi… bani de înmormântare.
– Baciu Petre, devii macabru, îl apostrofă Turic. Şti de ce am venit la tine şi acesta-i ajutorul pe care mi-l dai?
– Dacă dracul ne ţine de ochi şi Dumnezeu a uitat de noi, tu ce mai poţi face, Turic?
– Baciu Petre… mă duc. Nu te mai deranja să mă conduci… atâta te-aş mai ruga să-mi spui… ar exista o soluţie nu… coşciugule?
– Există Turic, dar mai repede te-ar da pe tine afară decât să cheltuiască atâţia bani ca să o pună în aplicare, ca să salveze oamenii. Această metodă de protejare a oamenilor şi a zăcământului, nu numai că nu dau cărbune, dar cheltuiesc enorm din buzunarul ţării… aşa că…
– Dă-i dracului, mai bine spune-mi ce trebuie să fac. Ce voi afla de la ‘matale le voi spune şi la „ăia” la sindicat şi precis că o să-i conving. Este neapărat obligatoriu să evităm producerea a încă unei explozii în acest an, altfel cine se va mai angaja aici?
– Ai două posibilităţi ori inunzi mina în locul unde crezi că va începe explozia, ori congelezi pereţii ca sud-africanii şi cu aceasta răceşti aerul şi pereţii.
– Alta nu mai şti ?
– Ar mai fi una dar la noi legea mineritului nu permite să faci două puţuri la extremităţile câmpului minier, cu toate că acest lucru ar crea nişte condiţii şi posibilităţi de muncă în adevăratul sens al cuvântului. Atunci am avea aerajul care ni-l dorim fiecare şi nu s-ar mai forma grizuul… poveşti… Să văd eu cine va scrie lucrul aceasta în Legea Minelor.
– Atât?!
– Mă tem că da…
– Într-adevăr cred că… este nevoie de bani… de timp… de omenie…
– Da… cine ţine la oamenii lui… le face…
– Aia cu al doilea puţ… Doamne mult bine ne-ar aduce… Te las cu bine! şi uitând că Petre este atât de bolnav, îi bătu în transpunerea lui, în gândurile sale, pe spate, lucru care-i similar cu apăsarea pe butonul de pornire a tusei atât de tare, că Petre nici n-a mai putut da răspuns la salut.

Petre îşi căută sticluţa „lui” cu apa aia băloasă care cică-i oprea tusa şi-şi umectă buzele… atunci când a avut loc accidentul lor, cu ei n-a fost chiar aşa de rău şi ce dezastru s-a dezlănţuit. Acum dacă problemele se prezintă aşa cum zice Turic şi oraşul Petrila poate zbura în aer. E grav. E foarte grav! Îşi căută bocancii şi ieşii din casă. Îi era teamă să stea singur în casă cu tusea lui. S-a pus din nou pe bancă. De aici se vedea pârâul acesta, pârâu care-i aducea aminte de copilăria lui, de singura perioadă a vieţii sale fără gânduri înfundate. Şi-ar fi dorit mult să plece pe fostele lui meleaguri năsăudene, dar nu îndrăznea să-i propună acest lucru nevestei, care probabil în starea în care el se află, dânsa ar putea crede că-i CHEMAREA STRĂBUNILOR, şi dacă îl va categorisi aşa, va primi “statutul” de mort-viu adică cineva de care abia aştepţi să te scapi.
De mult îşi dorea să-şi revadă fraţii, rubedeniile şi cerul Rodnei, sub care a fost zămislit şi care pentru el e unic, mai ales acum când lui, cel mai important capitol din viaţă s-a încheiat. Viaţa activă. Şi-ar dorii să mai schimbe şi el nişte păreri cu oamenii locurilor, ca rubedeniilor sale, să le cunoască şi el necazurile, gândurile, dorinţele, într-un cuvânt: care-i viaţa lor, cât din sufletul lor le-a mai rămas şi pentru cei ce şi-au părăsit meleagurile natale. Cum au rămas acei care au “plecat” în ochii lor, sau şi ei de se vor întoarce vor fi consideraţi ca “aduşi de ape” .Toate acestea sunt banalităţi, pentru ori cine, dar acum pentru Petre erau dorinţe insurmontabile. Poate singurele gânduri, care îl mai scoteau din starea de inutilitate. Acolo poate chiar şi nevastă-sa s-ar putea schimba, poate… şi copiii… Până acum, până a ajuns aşa… nici el nu era interesat de toate câte-s pe lumea aceasta. De fapt nu-l interesa de vieţile particulare ale ortacilor, a familiilor lor… Nu-i plăcea să-şi bage nasul în treburile altora. Nimeni nu poate şti cei în casa fiecăruia, în familiile lor… De ce trebuie să judecăm pe alţii şi… fără dovezi? Sigur că şi el aude multe, vede multe ciudăţenii, dar dacă el nu era în acea situaţie, nu-l afecta, era indiferent. Nu considera importante zvonurile, poveştile despre familia unuia, nevasta altuia faţă de profesia lor, aceste lucruri erau neînsemnate, cu toate că unele dintre aceste zvonuri, poveşti, mergeau până la distrugerea reală a unor familii, la destrăbălarea soţilor. În acest prezent dureros a lui Petre, i-a venit şi lui rândul să asiste la destrămarea propriei sale familii… din interior, el nefiind capabil să facă nimic pentru evitarea acestui neplăcut eveniment.
După explozia de atunci… când şi el a fost afectat, cinzeci de mineri au umplut coşciugele, doar trei au intrat în spital… şi au ieşit… pensionari de boală… doi dintre ei s-au dus… a rămas el singur… singur…
Explozia declanşată atunci, în sectorul lui, a aprins grizuul, atmosfera. Flăcările nu l-au afectat pe el, dar cu toate că respira prin materialul bluzei din care era confecţionată salopeta, aerul era aşa de fierbinte că simţea că i se aprind plămânii. Mucoasele în totalitate i s-au uscat obrintindu-i plămânii. Pentru el, de atunci, respiraţia însăşi necesitând un mare efort, a devenit o mare problemă imediat după ieşirea din spital. Au început complicaţiile: bronhopneumonie cu diferite complicaţii şi infecţii, multe spitalizări şi în final dependenţa de tubul de oxigen.
Explozia a avut loc imediat ce au intrat în mină. Un tânăr electrician a fost invitat la o nuntă. Din localitatea unde avea loc nunta, un exista nici-o posibilitatea să poată ajunge la prima oră în schimb. Alimentarea cu energie electrică a minei, se întrerupea pe perioada cât nu erau schimburi în mină. Întrerupătoarele automate nu se pot cupla singure. Electricianul despre care vorbim şi care a mers la nunta aceia, a considerat că de cumva întârzie, să blocheze întrerupătorul automat, ca ortacii care vor veni la lucru să aibă curent.

Cu un cui a blocat întrerupătorul automat în poziţia cuplat. Luni dimineaţa, când s-a recuplat tensiunea, nefolosind reostatul, întrerupătorul blocat al ventilatorului s-a cuplat în sarcină favorizând producerea unei scântei. Scânteia aceea a curmat cinzeci şi două de vieţi şi… urmează el.
Salvatorii încărcau coliviile etajate cu cadavrele ortacilor. Tot ei, ne-au adus şi ne-au pus măştile de protecţie. Era prea târziu. Aerul aprins, aerul încins ne-a pătruns deja în plămâni. Pe acei care mai dădeau semne de viaţă ne-au aşezat în primul etaj al coliviei. Etajul de sub noi era plin de cadavre. Colivia a fost scoasă afară foarte încet. Înainte de-a vedea lumina zilelor care ne-au mai rămas, cu un orizont mai jos, se auzeau deja tânguirile prelungi ale sirenelor de la puţurile tuturor minelor din Vale. Eram şocaţi de explozia din subteran de adunătura aceea de foşti ortaci, acum cadavre şi sirenele acestea ne încrâncenau sufletul şi ne zburlea părul. Ne încreţea pielea pe noi. La gura puţului, femeile, copii şi toţi aparţinătorii Văii, cu căciulile în mâini, plângeau stând rânduri, rânduri în faţa puţului şi aşteptând ceva… ce n-ar fi vrut să vadă niciodată.
Scenele acestea de groază, în care femeile plâng şi urlă şi trag de acele cadavre, pentru aşi găsi fostul ei bărbat, copil sau tată. Înşiruirea în neştire a acelor cadavre prin curte şi aruncatul peste ele, peste fostul lor… membru de familie, dar şi cel care aducea pâinea şi bunăstarea în casă. Jeluirea aceasta a morţilor, uneori era şi jeluirea propriilor lor vieţi, deoarece pierzându-şi ultimul reprezentant al părţi bărbăteşti din familie, în această parte de lume nu mai exista nici-o posibilitate de trai pentru acea familie, pentru acea femeie care a avut nenorocul să-şi piardă soţul, unica sursă de rai în Vale. Una dintre neveste ce avea copii, se bocea atât de sfâşietor devenind aproape imposibil de suportat. Femeia nu-şi jelea numai mortul ci şi lipsa de speranţă .că pentru ea şi membrii familiei decedatului ,nu mai este şi nu va mai fi bunăstare niciodată. Acest eveniment se amână, până când un alt bărbat, crescut cu greu de văduvă ,va fi din nou oferit MINEI. Parcă eram în povestea cu balaurul, căruia trebuia să-i jertfeşti un copil pentru a da pace celorlalţi membrii ai localităţii respective. Numai că aici balaurul nu era o fantezie, era însăşi MINA şi toată această vale VALEA PLÂNGERII, VALEA VADUVELOR, VALEA DURERILOR, care uneori nu se mulţumeşte cu un singur copil ci îngroapă bărbaţii de pe o stradă, dintr-un sat, bărbaţii întregii comunităţi. Valea Jiului de astăzi era mai bogată cu CINZECI DE VADUVE şi mai mult O SUTA DE ORFANI!!!
Între toţi care s-au adunat acolo în curte, chiar primul rând erau şi ai mei, Elisabeta cu copiii. Plângeau cum numai aici se ştie a plânge. Au sărit pe mine şi m-au tras la o parte de ceilalţi, parcă nici să nu mă ating măcar de morţii, să mă ferească să-i ating măcar, să fiu numai cu ei, nu şi cu morţii. Mi-am văzut toată brigada întinsă pe jos, fără viaţă, inertă. Sprijinit de soţia mea care plângea în şiroaie, scurgându-mi-se lacrimile ei peste faţa mea, spălându-mi praful de cărbune de pe faţă în linii verticale. Am trecut pe lângă fiecare ortac de-al meu, încercând să le îmbărbătez pe soţiile lor în groaznica pierdere suferită, dar acestea, când îşi întorceau faţa înspre mine, în privirile lor nu am simţit solidaritate sau compasiune, ci URĂ. Mă urau deoarece eu mai trăiesc şi “a ei” nu mai există. N-am mai putut suporta aceste acuzaţii nerostite şi împreună cu Elisabeta şi copii ne-am târât spre “salvarea” care mă aştepta.
Nu numai imputările nerostite m-au lezat, dar devenea insuportabil de dureros “geamătul” sirenelor şi atmosfera prohodului colectiv. Respiraţia mea devenit problemă în momentul exploziei, dar acum simţeam o durere acută şi imposibil de suportat în piept.