– De ce, te-ai pocăit? “îl testă” Turic. Petre nu catadicseşte să-i răspundă, toarnă în pahar şi îl îmbie pe Turic. Apoi se întoarce în fotoliul său ieftin.
– Gluch auf!
– Noroc.
– Petre vrei să mă scoţi din ţâţâni! Se răţoi la el Turic după ce a lăsat să-i curgă pe gât pălinca. Ce-i cu tine omule? Oricum încerc să te scot din mahmureala ta, tu tot mofluz eşti. Te-ai supărat că am venit?
– Nu, nu de asta-s supărat. Aşa-s eu… mai nou.
– Spune omule ce te frământă, nu te tot screme atâta…
– De… nu prea mai este ce zice… Turic îndrăznea să i se adreseze aşa de autoritar, el fiindu-i unul din primii lui ucenici în minerit, ucenic care l-a şi întrecut, acum fiind maistru. Ba o vreme i-a fost maistru chiar şi lui Petre, fostul lui dascăl în băiuşag. O vreme amândoi erau şefi de brigăzi. Doamne ce întreceri mai făceau şi ce petreceri mai încingeau la câştigarea titlurilor de STAHANOVISTI
“La fel îndrepţi şi azi către popor
Lucirea ceea care nu se stinge!
Din pilda lui Stahanov Alexei,
ce-am cunoscut-o’n paginile tale,
ţâşnesc bogate râuri de ţiţei
Şi cresc înalte noile furnale.
Şi dacă Valea Jiului vestit
se-avântă peste ani cu straşnic pas,
e fiindcă’n faldul tău a strălucit
lumina gloriosului Dombas!” (Dan Deşliu – Aniversarea Scânteii)

Apoi amândoi au fost decoraţi şi toate acestea, se încheiau, cu concursul golirii sticlelor de bere din navete, concurs care, evident că şi el era câştigat de cineva. Ce animaţie era prin apartamentul lui, că uneori avea impresia că nici nu este casa lui, atâta foială era, ATUNCI… acum… au trecut trei ore de când s-a terminat şutul şi nu i-a intrat în casă numai fostul ortac… de fapt nici despre ai mei… de copiii mei… de nevastă, nu prea ştiu pe unde umblă… poate să fi uitat că mai trăiesc…
Petre se gândea că poate era mult mai bine dacă statul nu le-ar fi dat blocuri de locuinţe gata terminate… Ar fi fost mai câştigaţi dacă ar fi primit pământ în colonii, unde ei şi-ar fi făcut case, ajutându-se unii pe alţii. În primul rând, ar mai fi fost de câştigat şi altfel de bani pe aici, poate mai albi, nu negri ca ce-i “scoşi” din antracit. S-ar mai fi dezvoltat şi alte meserii, ar fi existat şi alte preocupări nu numai mineritul. De ce nu, poate ar mai fi fost de-o “drojdie” şi în zilele de peste săptămână. Aşa… dacă le-au primit toate pe gratis… blocurile goale, care-şi aşteaptă locatarii… cu toate instalaţiile şi înlesnirile posibile… gratis şi fără nici-o răspundere. Poate de aceea nici nu le iubeau, nu le îngrijeau… erau… gratis. Oricând aveau chef, le puteau schimba sau li-se dădeau altele, când nu le mai convenea de cel în care au locuit. Aceste apartamente erau considerate apartamente „moarte” de la începutul construcţiei. Oamenilor căror li-se repartizau, cei mai mulţi nu ştiau ce-i aia salubritate, taxele comunale nici curentul nu se plătea, dacă… erau gratis. De fapt era un troc. Statul le-a dat TOTUL, ca ei să de-a Totul pe scosul cărbunelui. Aşa a ajuns şi el şi alţii pe care îi mai cunoştea şi care mai ştiau câte ceva şi din alte meserii, să şi le uite.

De copil a fost dus de tatăl său la butin, la pregătirea lemnului pentru făcut case. L-a învăţat dulgheria. Aici ce să facă un dulgher la bloc? Orice necesităţi aveau, le spune-au la sindicat. Sindicatul le zugrăvea, le repara instalaţiile electrice sau de apă, pe cele sanitare şi totul gratis, de la stat. Aşa s-a ajuns ca aceşti oamenii să nu mai ştie rostul timpului, să nu preţuiască un moment în plus cu familia. Au început să nu mai aibă nici un fel de preocupări. Oameni tineri după ce se odihneau. se plictiseau de enormitatea timpului inutil. Au început să-şi “caute” preocupări: o şeptică, o berică, o fătucă, poate un film şi cam asta.
Erau ca o armată în refacere. Oamenii erau în criză de preocupări, oameni buni, oameni de bază, oameni întregi… se pierdeau. Ori ce prostie se întâmpla aici: bătăi, scandaluri, insubordonări şi chiar furturi parcă toţi se înghesuiau să participe… din lipsă de preocupare. Această cauză, această lipsă a unor preocupare pentru timpul în care minerii nu erau în şut a dus că şi-a pierdut cei mai mulţi consăteni, cei mai buni oameni, care au părăsit locurile acestea de amorţeală generală. Ar fi plecat şi el, că se zvonea că şi la noi s-au redeschis minele, dar cum el nu aveam deloc pământ, în satul lui, pământ măcar atât să-şi ridice o casă, ori măcar atâţia bani ca să-şi poată cumpăra una gata făcută. Dar era nevoie de mult mai mulţi bani. Cu toate acestea s-ar fi dus. Avea speranţa că-l vor ajuta părinţi; dar Elisabeta nici nu voia să audă. Despre aşa ceva. Apoi a dobândit şi el titlul de stahanovist şi ar fi fost o greşeală să nu beneficieze de avantajele acestei situaţii. Îşi aduce aminte ca şi astăzi, de acea zi când l-au făcut stahanovist. Era pe 3 August, o vreme dumnezeiască. Un soare minunat, plăcut, mângâitor parcă. Toată lumea era în haine de sărbătoare pe platoul numit aeroport. Acolo era adunată TOATĂ populaţia Văii Jiului cu mic cu mare. Fanfara intona valsuri de Strauss şi a început acele valsuri cu veşnic însoţitorul IMN al MINERILOR. Banii curgeau gârlă pe bere, mici şi pe orice prostioare care se vindeau de „suveniruri” la tarabele improvizate din leaţuri şi care după ce-şi vindeau “produsele” erau făcute “focuri de tabără” de către copii. Erau şi jucării şi vase de pământ, despre care se ştie că nu le prea agreează minerii cu excepţia oalelor de fiert sarmale. Totuşi şi ei îşi cumpărau câte o păsărică, un fluier, o ocarină, din pământ sau alt obiect care să-i amintească de locurile de baştină, de fostele lui rădăcini. Şi copiii aveau partea lor de sărbătoare, şi se cunoaşte că părinţii nu precupeţesc nimic când e vorba de odraslele lor. “Comerţul” s-a orientat să nu piardă un leu din această afacere, aşa că puteai să vezi zahărul metamorfozat în sute de forme, culori şi dimensiuni. Patisierii, nici ei nu erau mai prejos, ca să nu amintim de piesele de îmbrăcăminte: de la şepcile de hârtie şi iască, pai, până la paltoane. Despre jocuri şi jucăriile aduse aici, în afară de mingi şi baloane, las fantezia dumneavoastră să şi le imagineze. Găseai aici lucruri care uneori nici nu ţi-ai puteai imagina că se pot vinde şi cu toate acestea erau oferite şi… cumpărate. Banii se aruncau nu se cheltuiau…
Într-o margine a “târgului amenajat”, era construită din scânduri o estacadă, având balustrade pentru… susţinerea unei mari pânze roşii, drapată cu lozinci de slavă şi îndemnuri. Pe estacadă „treceau” numeroase echipe de dansatori care îşi etalau priceperea în dansul popular din zonă şi chiar din alte părţi ale ţării. Această sărbătoare era dedicată cinstirii proaspeţilor stahanovişti. Era într-adevăr o sărbătoare de suflet o sărbătoare în adevăratul sens al cuvântului, dar şi o etapă a vieţii pentru mulţi dintre cei aflaţi aici.

Se aflau prezenţi la această sărbătoare de suflet, de cinstire a muncii şi a stahanoviştilor, TOATĂ populaţia VĂII JIULUI, şi spun acest lucru deoarece pe atunci puţini “specializaţi” în furturi, sau dintre acei care profitând de această sărbătoare ar fi putut “opera” liniştiţi, oamenii fiind “la chermeză” şi casele pustii. Dar pe aceşti oameni, pe minieri, nu se pune problema că nu-i „căutau” hoţii, uneori nici neamurile de pe unde se trag nu-i căutau.. Călătoriile erau scumpe şi foarte nesigure. Se considera o adevărată expediţie să faci o călătorie de 3-400km. Chiar dacă buzunarul ţi-ar fi permis, să călătoreşti cu trenul, să dormi prin gări 3-4 zile, să schimbi cel puţin de trei ori trenurile, nu-i ardea la nimeni şi-ţi trecea pofta de drum şi de neamuri. Petre îşi aducea aminte de un frate al său ,care a făcut o şcoală militară în Rusia. Acesta mergea cu trenul numai, de la Bucureşti la Moscova în cinci zile şi acela era un tren internaţional. Despre rutele interne… nu mai are rost să vorbim.
Distracţia era în toi, când fanfara a dat semnalul: “Ascultaţi toţi” şi evident toţi s-au dus să-şi ocupe locuri şi să privească înspre direcţia de unde veneau şefii. Au dorit să fie prezenţi la această sărbătoare, oameni grei, unul fiind chiar membru supleant în CC. S-au urcat pe estacada roşie ce era ornată cu lozinci şi rând pe rând au cuvântat fiecare câte ceva, despre “răsplata muncii împlinite”, importanţa muncii minerilor de la minele de cărbuni şi importanţa acestora pentru ţară, pentru construcţia ei. După aceste cuvântări, pentru a arăta preţuirea de care se bucură muncitorii harnici, fruntaşii, s-au acordat titlurile de stahanovişti. Titlul de stahanovist era însoţit de o primă substanţială de 5000 lei (3000 lei erau o pereche de boi).
Stahanoviştii au fost prezentaţi “tovarăşului de la CC” care le-a spus: “cât de mândră-i ţara noastră de ei şi de munca lor. Le-a mai spus că se va face un film cu această sărbătoare, film care se va da în jurnalele de „actualităţi” înaintea începerii proiectării filmelor din sălile de cinematograf”. Apoi le-a urat: “s-o ţină tot aşa” că “ţara-i cu ochii pe ei” şi-i vor populariza hărnicia dânşilor pe toţi cetăţenii acestei ţări, cât şi despre viitoarele lor realizări, care urmau să le înfăptuiască în viitorul apropiat, de aşa natură ca ei să nu fie uitaţi niciodată de clasa muncitoare din toată ţara.
Petre şi ceilalţi, au mulţumit pentru bunele urări şi felicitări şi s-au retras fiecare la familia sa petrecând în continuare, până când emoţiile şi oboseala, poate şi berile, i-au “obosit”. Ceilalţi care mai erau în vervă, mai puţin copiii, continuau cu încercările de dans, de ori ce tip-dans, să fie !
După ilaritatea provocată de “interferenţele” dintre fanfare şi tarafuri s-a trecut pe dans popular. Petre îşi mai aduce aminte că a început şi el să danseze şi nu rata obiceiul ca la sfârşitul fiecărui dans să-şi ridice partenera de dans în sus şi s-o sărute. Era bine. i-a plăcut, cu toate că, într-o vreme avea impresia că ortacii lui stăteau la rând s-o joace pe Elisabeta… şi evident… s-o sărute.
Mai era o pacoste. După ce a fost declarat stahanovist, intimitatea lui familiară i-a dispărut. Zilnic îi era “călcată” casa de tot mai mulţi ortaci, pe care Elisabeta îi mai servea cu mâncare, mai şi beau, după care cam fără jenă o mai ciupeau pe Elisabeta din diferite părţi ale trupului, unii, după ce mai beau, deveneau şi impertinenţi, de…
Un timp a crezut că toate aceste manifestări de “adoraţie” erau sub control, apoi parcă nu mai erau tare clare lucrurile. A constatat că el nu-şi aduce aminte când îşi conducea ortacii acasă la fiecare sfârşit de “bairam”. Ori adormea, ori se îmbăta mai repede ca toţi. Cert este că nu ştia şi nici nu-şi mai aducea aminte, de cum evoluau lucrurile, seară de seară. La primul semn de alarmă a crezut că rezistenţa lui la băutură a scăzut. A început să bea mai puţin, dar ciudat, rezultatul era acelaşi. Nu-şi mai aduce aminte modul cum, sau când se terminau “petrecerile” din propria-i casă.