Au fost cununii, parastase, înmormântări şi mult mai multe activităţi ecleziastice. La început, la parastase şi celelalte, cum să mă duc în altă biserică dacă se făcea în biserica ortodoxă şi oamenii se duc în grupuri mari. Mi-ar fi fost ruşine să mă fofilez pe lângă ei să mă duc la altă biserică. Cât am stat acolo n-am întrebat pe nimeni şi nimeni nu m-a întrebat de ce confesiune sunt. Vreau să spun că erau şi acolo săcui, slovaci, nemţi, dar toţi mergeau la bisericile ortodoxe. Apoi m-am rugat la Domnul să mă ierte, şi dacă-i unul Singur Dumnezeu, nu cred că am păcătuit. Aşa s-a întâmplat că tu şi soră-ta sunteţi de religie ortodoxă.
– Tată ce-mi spui dumneata mă sperie. Ce fel de căsătorie am făcut?
– Cred, draga tatii, că lucrul acesta ţi-l va spune preotul care v-a cununat. Trebuie să te duci la el să vadă ce se poate face.
– Bine aşa o să fac. Elisabeta şi-a luat rămas bun de la Maier şi a venit la Baia Mare. i-a spus ce problemă au lui Ludovic şi s-au dus la preot. După ce i-a explicat situaţia creată, preotul a deschis registrul de stare civilă şi le-a spus:
– Date fiind circumstanţele expuse, faptul că la baza căsniciei voastre există un neadevăr, nefiind de confesiunea noastră şi neexistând nici-un act prin care cereţi să treceţi la confesiunea catolică, căsătoria voastră este nulă, în concluzie notez în dreptul numelor dumneavoastră acest lucru. În cazul vostru vă puteţi căsătorii la o biserică ortodoxă, dar ar fi bine să-i spune-ţi preotului aceste lucruri înainte de oficierea căsătoriei. Au ieşit de la parohie şi Ludovic îi spune Elisabetei:
– Erji, hai să ne căsătorim la un preot ortodox.
– Ludovic, eu nu numai că nu mă mai căsătoresc cu tine, dar o să introduc divorţul, aşa că: la revedere!
– Erji…
– La bună vedere Ludovic. Dumnezeu mi-a arătat ce trebuie să fac, de două ori, la aceiaşi persoană, nu i se întâmplă revelaţii şi nici pomană. Te du în voia ta!
-Şi cu acest semn, arătat de Dumnezeu, Elisabeta s-a descotorosit de Ludovic.
Nu s-ar putea spune că Elisabeta jubila după despărţirea de Ludovic. Dar viaţa ei nu mai semăna cu o înjositoare înrobire la un beţiv notoriu. Serviciul îi dădea deocamdată destule satisfacţii şi obligaţii uneori mai neaşteptate. Cum în zonă nu s-au prea făcut cartofii, a plecat într-o delegaţie în câteva sate de munte, de unde urma să cumpere cartofi pentru patronul la care lucra. Delegaţia a durat cam o săptămână şi din Năsăud, de la piaţă şi-a putut face rost de cartofi frumoşi. Problema propriu-zisă era, transportul lor. Un tânăr de prin Rodna, a ajutat-o în toată activitatea ei de acolo. Băiatul nu era urât, erau cam de aceeaşi vârstă şi până şi-a terminat munca s-au împrietenit. Patronul văzând cât de bine a rezolva problema a mai dorit să cumpere şi alţi cartofi, tot ea Elisabeta, a fost trimisă, care cu această ocazie a reuşit să se cunoască mai bine cu Petre, băiatul din Rodna, care o ajuta la achiziţionarea cartofilor. După ce-au terminat cu aprovizionarea, relaţia între ea şi Petre a evoluat rapid, el vizitând-o şi în Baia Mare. Apoi şi-au dat seama că s-ar putea căsători. Ce i-a frânat a fost lipsa serviciului pentru amândoi, de fapt nu prea se găsea serviciu în acele timpuri pentru nimeni.

Era de aşteptat ca Ludovic să nu reuşească în această “întreprindere” care-i o căsnicie, cum de altfel nu a reuşit nici în altele. Poate este tentat să spună: “N-a fost să fie”, dar gândurile lui, de început de drum nu trădau nici-o idee de sacrificiu pe altarul acesteia. Visul lui a fost “ să stingă” o stea şi acest egoism şi dragoste pentru sine l-a adus aici. Chiar cu acest forfait, nu era în mare suferinţă.

Ne cunoscând iubirea nu a pierdut nimic. Poate să fi scăpat doar de un balast, după aprecierea lui, dar se pare că a mai pierdut şi un suport psihic şi material. De regulă, în urma unui eşec, chiar dacă acesta nu ne aparţine, dorim să nu pierdem; “Mintea românului de pe urmă”, moment în care problemele pot devin şocante, uneori alarmante, lucruri care ne pun în balanţă activitatea, şi solicită unele răspunsuri la torentele de întrebări; pe marginea acelor fapte:
– Sufletul nostru-i pregătit să “adopte “ un alt suflet al unui viitor partener de viaţă?
– Care au fost motivele care te-au dus de te-ai îndrăgostit? Ce calităţi ala partenerului te-au “subjugat”?
– Sunt ele suficient de puternice şi de multe ca să anuleze eventuale defecte, ce le vei observa la partener într-o viaţă?
– Eşti sigur(ă) că doreşti să te “cuplezi” cu o altă fiinţă? Simţi că ai ceva de oferit, ori te gândeşti ca la o “sursă de satisfacţie” la viitorul partener(ă)?
– Ai perceptele morale să trăieşti “în cuplu” fără aţi vulgariza vocabularul, viaţa?
– De fapt şti iubi?Ştii că aceste percepte diferă mamiferele bipede de patrupede? Dumneavoastră de bună seamă că aceste lucruri vă sunt familiare şi nu o, să aveţi un suflet chircit în dragoste ce v-aţi propus-o.
Ludovic, cu al său mic sufleţel, a plecat spre o nouă afacere, credea el, iar Elisabeta, era pe punctul de-a începe o nouă viaţă, mai deschisă neîncorsetată de atâtea reguli şi percepte, care să nu-ţi permită ţie ca om să spui un “te iubesc” fiinţei dorite, dacă nu ai un martor, care cu puterea lui “de obiectivitate” îţi terfelea în “gura satului” puritatea dragostei tale. Şi “martori” de aceştia se găseau destui între toţi nesimţiţii şi purtătorii de bârfe care-ţi intrau “ sub semnul bune-i cuviinţe” în dragostea şi gingăşia sufletului tău, cu obişnuita lor lipsă de respect, şi în final tot ei îşi arogau mai multe drepturi în dragostea ta decât îţi permiteai tu ca partener, sau viitor partener, de dragoste şi de viaţă, al celuilalt “combatant”. Insuportabilitatea acestei situaţii umilitoare, care nu de puţine ori a dus la cu totul alt rezultat decât cel scontat, numai datorită dorinţei tinerilor de a înceta această “guvernare” de drepturile proprii. Nimeni nu-şi poate evalua dragostea cu “cântar străin”, cu toate aceste cuvinte de complezenţă, politicoasă, dar nesincere care duc la acceptarea căsniciei dar niciodată la fericirea partenerilor. E greu ca tu să îndrepţi greşelile altora, din… viaţa ta, de fapt este imposibil, dar mai ales este intolerabilă această stare de fapt. Elisabeta, mai mult ca oricând, era convinsă ca de acum încolo să-şi suporte toate greşelile, dar numai ale ei, ale altora , nu.
Petre îşi odihnea ciolanele pe-o bancă, în faţa blocului “lui” din Petrila, şi se uita pierdut, la valea Jiului transilvan, care se scurgea limpede şi clar ca orice apă de munte. Puţin mai jos în vale, celălalt Jiu, de Est, spălând cărbunii în zeţărie, i-a o culoare, cam identică cu culoarea Someşului din copilăria lui, când vecinii îşi puneau la muiat obielele purtate o jumătate de an, şi cărora “le-a venit rândul” la spălat.
Era singur pe bancă. Minerii “lui” erau în şut, iar nevestele lor prin oraş cu treburi. Ai fi tentat să spui: la cumpărături, dar nu, în această margine de lume sau în această lume uitată de toţi, nu toate legile care guvernează ţara, au aceeaşi conotaţie şi aici.
La Petrila, ca de altfel în orice localitate din “Vale”, magazinele n-au program mai mult de 2-3 zile după plată şi cam tot atâtea după avans, în rest chiar dacă sunt deschise, nimeni nu le mai calcă pragul.

Adevărat este că în acele zile, de după salarii, magazinele “gem de oameni” şi atât ele cât şi piaţa de alimente sunt efectiv golite, “măturate” de orice conţinut. Toate mărfurile aduse în cele două săptămâni se vând în maximum trei zile, de după fiecare plată sau avans, după care “drumurile” femeilor şi ale bărbaţilor din Vale se restrâng. Mai ies doar să mai cumpere pâine şi câte unii şi lapte, de altceva banii nu le mai ajung. Rar mai vezi dintre tineret câte unul, care să mai intre în cârciumi după trecerea mai sus pomenitele zile de după chenzină.
După numărul de oameni, după importanţa economică a fiecărei localităţi miniere, au primit statute de oraşe, de municipii, dar pentru oamenii din aceste localităţi, pentru băştinaşi, localităţile miniere erau tot un fel de sate mai mici sau mai mari. E adevărat că nici unei astfel de localităţi, nu le lipsea casele de cultură, o sală de proiecţie cinematografică şi cu toate acestea, nici autorităţile şi nici oamenii de acolo ori n-au ştiut, ori n-au putut să umple golul de cultură existent, gol care odată eliminat ar fi putut permite şi alte tipuri de profesii, de activităţi în localitate, nu numai ancestrala obişnuinţă : casă – cărbune – crâşmă.
Tusea îl necăjea continuu pe Petre, nepermiţându-i când îl apuca, nici măcar să respire. A ajuns aici, la Petrila, deoarece războiul l-a prins în şcoală, pe care n-a reuşit să o termine, ba spre sfârşitul războiului a fost şi încorporat. După ce l-au casat din armată, era aproape analfabet, fără nici o meserie, fără nici un fel de avere, fără un orizont. A aflat că ţării trebuie mult cărbune şi s-a prezentat aici la mină, pe atunci singura lui şansă de prosperare, dacă nu chiar unica posibilitate de trai. Într-un târziu a lămurit-o pe Elisabeta şi s-au luat în grabă, în momentul în care au aflat (în mod sigur) că aici ar putea avea un serviciu stabil, o şansă de viaţă. Cu toată graba lor, nu şi-au putut părăsi satul aşa cum au crezut ei, întrucât părinţii Petre, dar mai ales ai Elisabetei nu concepeau să nu-şi mai vadă copiii cât vor mai trăi. În cazul acesta nedorind să-şi supere părinţii, au lucrat pe unde au putut mai mulţi ani, fără a putea pune nimic deoparte. Nu erau chiar aşa săraci, niciodată nu le-a lipsit un … reazem. Văzând părinţii lor, că tinerii încep a se îngloda în datorii fără şanse de prosperare, mai ales că între timp au apărut şi copiii, nu s-au mai opus plecării, şi alături de alte cohorte de dezrădăcinaţi, au luat şi ei Drumul Văii, după… vreo trei ani. Au sosit în “pământul făgăduinţei” nu numai prin prisma banilor ce-i vor câştiga, ci mai ales datorită faptului că, era singurul loc unde s-ar mai fi putut angaja în acele vremuri, neobişnuit de grele, de după război.
Când au venit, erau de-o brigadă de mineri, numai ace-i veniţi din Rodna. Nu numai că erau mulţi, erau şi harnici, dar mai ales erau singurii care au venit “acolo” şi ştiau ce-i lucrul în mină. Erau şi tineri, sănătoşi şi oameni de nădejde în rosturile băilor.

Rugăciunea minerului
(Luată de pe caseta audio a lui Nicolae Sabău „Astea sânt horile noastre”

Dintr-a adâncuri am strigat către Tine Doamne:
Doamne! Auzi glasul meu şi păzeşte-mă pe mine şi pe toţi ortacii mei care trudesc aici.
Şi din măruntaiele pământului scoatem la lumină darurile tale:
Aurul, argintul, plumbul, cărbunele şi alte materiale miraculoase spre uşurarea vieţii oamenilor pe pământ.