Masa de ospăţ s-a desfăşurat cu mirii şi două mătuşi. De atunci încă pe Elisabeta o bătea un gând:

“ Să nu fac gestul
Mâna mea să nu
Încheie cercul
Care-ncepu;
Să las prea trecătorul
Glob pe ram
Şi-n gând savoarea
Care o visam; (poate pentru Feri)
Să nu – împlinesc
S-aştept, s-amân;
Plăcerea-i veche
Faptul e bătrân,” (Ana Blandiana).

Au stat numai trei zile în Băiuţ, când au primit o citaţie de la postul de jandarmi: “să se prezinte de urgenţă la Baia Mare. Aşa şi-a început căsnicia Elisabeta, viaţa ei luând o turnură neaşteptată.
La jandarmeria din Baia Mare, jandarmii au început să o preseze pentru a le spune unde a pus sau ascuns banii.
– Care bani? Doamne bate-mă.
– Banii pe care soţul dumneavoastră i-a luat să cumpere seminţe de floarea soarelui.
– Eu nu ştiu nimic de acest lucru, şi a început să-şi expună propria-i situaţie, care pentru jandarmi ce o ascultau era şi mai neverosimilă, să fi căsătorită de aproape o lună şi să nu ştii pe unde-ţi umblă bărbatul, cu ce se ocupă. Cu toate acestea, sau pentru prezentarea acestei poveşti demnă de cei mai creduli oameni care se dau pe mâna altora, fără să ştie nimic despre ei, ori poate că suma fiind prea mare, să fii acordat o atenţie deosebită oricărui element din anchetă. Cert este că jandarmii au verificat veridicitatea spuselor Elisabetei, constatând că ea era cu totul în afara problemei. Tot în acest timp, la Dămăcuşeni se făcea inventarul la Cooperativă şi i se verificau conturile Elisabetei, care erau corecte. Acum a sosit timpul să afle şi Elisabeta pentru ce se afla la Jandarmerie. Soţul ei, Ludovic, a luat o mare sumă de bani de la cei doi fraţi care aveau mari proprietăţi, printre care şi hotelul Minerul din Baia Mare. Cum Ludovic s-a întors fără marfă şi fără bani, ei, Elisabetei i s-a pus poprire pe toate bunurile şi pe toate bijuteriile ei şi ale mătuşilor sale. Lui Ludovic n-au avut ce să-i ia. Spre seară i-au dat drumul de la jandarmerie, total umilită. Se simţea îngrozitor terfelită chiar de soţ, omul acela care trebuia să o protejeze. Pentru el a fost înjosită în faţa întregii lumi. În uşa jandarmeriei o aştepta Ioşca minerul din Băiuţ. Când l-a văzut şi-a dat seama că: “viaţa ei de familie” e cunoscută în tot ţinutul.
– Servus Erji.
– Servus Ioşca.
– Cum te simţi?
– Mai bine nu întreba.
– Erji, dacă am venit azi la tine şi aici, poţi să mă crezi că eu ţin la tine, şi că tu însemni ceva pentru mine. Am venit nu pentru că se povestesc vrute şi nevrute despre tine, am venit să-ţi spun că sunt alături de tine, că sufăr şi eu şi dacă-mi permiţi, tare aş vrea să-i trag o bătaie la “prietenul” Ludovic, să-l învăţ cum trebuie să se poarte c-o doamnă.

– Lasă că l-a bate Dumnezeu.
– Tu, ce fac eu cu mâna mea îi sigur.
– Nu-ţi mânji mâinile cu el. Lasă-l în plata Domnului.
– Bine, cum zici tu. De fapt eu nu pentru el am venit, eu am venit pentru tine. Erji dragă, te rog frumos, te rog mult de tot să fii soţia mea. Am adus şi ce trebuia pentru început, verighetele. Poftim, şi-i înmână două frumoase verighete. Ca dintr-o trezire, Elisabeta s-a tras în spate.
– Ioşca tu ai uitat că eu SUNT măritată?
– Dacă-mi bănui ceva pe lumea asta, lucrul acesta-l bănui, acesta-i singurul lucru ce m-a durut şi mă doare. Acum nu mă mai interesează nimic, şi sunt aproape sigur că după o “întrevedere” în doi, Ludovic o să ceară el divorţul.
– Îmi pare rău că ai uitat. Nu pot să divorţez, eu sunt catolică.
– Nu contează. Sunt capabil să fac orice numai să accepţi să te măriţi cu mine.
– Ioşca te superi dacă te rog ca în astă seară să nu mai abordăm această temă? Nu vrei să ne întâlnim mâine şi om mai vedea cum om aranja lucrurile acestea?
– Cum doreşti tu Erji. Totuşi înainte de a pleca, trebuie să-ţi dau şi o veste tristă. Am gândit că o să-ţi spun mai pe ocolite, dar şi el a avut un loc în inima mea, ori cum m-a gândit nu pot ascunde un lucru atât de trist, atât de regretabil. Iosif, fostul meu prieten, inginerul şi al tău curtezan, ne-a părăsit luna trecută. A murit într-o explozie la combinatul la care a lucrat după ce a părăsit aşa de neînţeles, Băiuţul. Te rog să mă ierţi că ţi-am spus acum, că nici ţie nu ţi-e uşor, da ştiu cât te-a iubit, şi că şi el ca şi mine, era capabil de orice, numai să te ştie fericită.
– Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. Plânsul a pus stăpânire pe Elisabeta şi a fugit în hotel să n-o vadă Ioşca plângând. Oare de ce plânge? De mila ei pentru umilinţele îndurate din cauza soţului ei, după Iosif acel om care i-a făcut cele mai frumoase declaraţii de dragoste, ori de viaţa ce-o mai are de ispăşit alături de nevrednicul ei soţ? Se pare că viaţa ei a început să fie un amestec de lumini şi umbre cum bine zice poezia aceasta:
“Când tristeţea se amestecă cu înserarea
– au amândouă aceeaşi culoare –
devin împreună o curioasă licoare,
ce cu teamă să beau aş putea.
Ca singur să mă laşi,
pe cap cu această nelinişte,
din spaima seri ai mai luat
şi gustul pâinii veşniciei l-ai dat .
Când eternităţii din trup i-ai smuls
şi pe malul celălalt te-ai dus
de departe ai auzit al meu suspin
de veacuri cunoscând de ce plâng.
(Papa Ioan Paul al II-lea, Karol Wojtyla)
Cu această stare, Elisabeta a intrat în hotel numai cu gândurile ei. Realiza, ceea ce pentru alţii era evident de multă vreme, faptul că toţi curtezanii pe care i-a avut au fost, şi în cazul lui Ioşca şi Feri mai sunt, oameni deosebiţi şi ea s-a lăsat îmbrobodită de Ludovic, care se pare că-şi cunoaşte bine rosturile lui, dar din câte vede ea, de soţia lui nici că-i pasă. E drept că nici ea nu a luptat, n-a făcut nimic ca să fie cu unul sau altul dintre aceşti băieţi. Ea a primit ce i s-a oferit, neimplicându-se deloc în propria-i viaţă.

Băieţii, curtezanii ceilalţi, nu au avut din partea ei nici-un gest, nici-o promisiune care să le amorseze dragostea, speranţa cât de puţin că ar putea fi el unul dintre acei predestinaţi. Aşa efectiv “a rămas” la Ludovic. Şi Ioşca era un interlocutor minunat, o iubea şi nu numai el şi ea se simţea fericită în preajma lui. A observat că întotdeauna era preocupat de ea. Făcea ori ce ca Elisabeta să se simtă bine, ca ei să nu-i lipsească nimic niciodată şi ea “ la lăsat” în stand by, ori nu s-a implicat, tratând relaţia cu el cu prea multă uşurătate ca să nu spună indiferenţă. Indiferenţă aceasta faţă de un om care a început să trăiască “prin tine”, în preajma căruia nu numai că te simţea-i bine, dar în preajma căruia nu te-ai plictisit niciodată, nu trebuie nici măcar afişată. Ioşca era un bun povestitor şi uneori chiar dacă povestea despre munca lui, despre ortacii lui, povestea, cu căldură, cu pasiune, atât de frumos de parcă trăia din nou acele faze pe care le spunea. Elisabeta nu-şi aducea aminte de toate poveştile ce i le-a spus Ioşca, dar printre ele era una mai ciudată despre ortacii lui care a impresionat-o în mod deosebit. Parcă şi cum îl aude pe Ioşca povestindu-i:
“Există în mină un loc mai larg, unde se pot aduna toţi minerii din acea galerie, unde se face pontajul şi acei care pot veni acolo, şi mănâncă. Locului acela-i zice “la masă”. în afară de masa maistrului, există şi ale mese (în timpurile actuale-i interzis mâncatul în subteran) dar la masa maistrului se face adunarea de după puşcare (20’ este interzis să se intre la locul de muncă) şi ori de câte ori este nevoie. Adunarea înainte de apelul de ieşire se face pe o perioadă mai îndelungată întrucât, fiecare echipă, după cum îşi isprăveşte treaba, se adună “la masă”. Cam aceasta era vremea când s-a petrecut acele evenimente, îi spunea Ioşca. O parte dintre oameni se mai “ uitau” prin traista cu merinde, unii povesteau, alţii pur şi simplu aşteptau să se adune toţi să poată ieşii afară. În acel moment, dintr-o parte a “mesei”, apare un accidentat la picioare, şi nu după mult timp, din altă parte a “ mesei”, apare un vagonetar cu acelaşi mod de accidentare. La amândoi le erau rupte cizmele şi aproape că le era rupt şi tendonul lui Achile. Accidentele erau ciudate prin locul în care erau dar şi datorită faptului că cei doi accidentaţi aveau profesii diferite. Unul era vagonetar iar celălalt lăcătuş. După rumoarea de “iniţiere”, maistrul i-a rugat pe cei doi să povestească ce s-a întâmplat cu ei, de arată, cum arată. A început să-şi povestească primul păţania lăcătuşul: “Eu am fost repartizat să aduc împreună cu încă doi colegi o şteagă ( vagonet special pentru transportul de materiale lungi) de ţevi pe care urma să le descărcăm în locurile unde trebuiau montate. Ajungând în dreptul uşii de aeraj, care acum iarna are o forţă deosebită în resorbţia aerului ce-l obturează, pentru a o menţine deschisă şi a închide cu reţinere această uşă. fără a prinde pe cineva în timpul cât durează închiderea, colegii mei au hotărât să fac eu acest serviciu, reţinerea uşii. Ei au trecut împreună împingând vagonetul cu ţevi, iar eu am considerat că voi rezolva mai bine această problemă, dacă o să ţin uşa cu spatele, mergând uşor cu ea lipită de mine, de spatele meu, şi ea nu va fi izbită la închidere. Aşa am crezut eu, dar nu am ajuns nici la jumătatea intervalului de închidere a acesteia, când m-a aruncat pe sus şi în faţă, iar la închidere mi-a prins picioarele sub ea. Dacă nu era linia ferată îmi tăia picioarele de tot, aşa m-am ales numai cu cizmele rupte şi tendonul lui Achile julit bine”
– Bravo ţie îi zice maistrul, da tu cum ai procedat de ai asemenea realizare, că pe unde umbli tu nu sunt uşi de aeraj?
– Domnu’maistru, dumneavoastră aveţi dreptate, începe tărăşenia vagonetarul, că şi în cazul meu alte “forţe” au acţionat, nu eu mi-am rupt cizmele, ci Alexa.
– Cum Alexa?, sare maistrul…