Volum conceput şi scris sub puternica emulaţie spirituală datorată vizitei Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea în România, în anul de graţie 1999, după naşterea Mântuitorului, prima vizită făcută de un Papă într-un stat cu religie majoritar ortodoxă. Cartea a fost inspirată şi datorită versurile scrise de Sanctitatea Sa.
Prea Fericitul Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a întors vizita în anul 2002 octombrie 9-14 când a oficiat slujbe în
Catedrala Sfântul Petru împreună cu Sanctitatea Sa, Papa Ioan Paul al II-lea.
Sfântul Papă s-a stins din viaţă în 2005 – 2 aprilie orele 22

Dacă frământările noastre zilnice ne-ar permite câte un mic respiro, dacă pretenţiozitatea propriei noastre persoane ar fi mai puţin orgolioasă şi în preocupările ce ne macină continuu să avem ochi şi pentru alte probleme, nu numai acelea care ne privesc doar pe noi, poate atunci ne-am gândi din când în când şi la alţi oameni, care chiar dacă par mai puţin importanţi decât orgoliile noastre, şi chiar dacă ei sunt uitaţi de semenii lor, nu sunt cu nimic mai puţin interesanţi ca alţii, din alte colţuri de ţară, numai pentru atâta lucru că s-au născut în acest umil sătuc. Lucrul acesta este la fel de adevărat, ca şi acela “că nu ne putem naşte nicăieri altundeva de cât în localitatea natală.” Şi dacă s-au născut în acest sat, care pentru locuitorii săi, ar putea fi chiar acela despre care se spune:
Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
iată viu în cale,
Şi cobor la vale…”ori n-o să facă acest lucru, deoarece o persoană venită din “exteriorul” satului va avea întotdeauna o întrebare căreia în veci nu-i va afla un răspuns, întrebare care de altfel este pusă doar de acei care nu cunosc pe locuitorii acestui sat. Este o întrebare ce uneori îi derutează şi pe băştinaşi locului, mai ales atunci când problemele ce se ivesc îi copleşesc. Când nu pot răspunde de ce nu lasă totul şi să plece altundeva, ori unde dacă “acolo” pot face ceva mai mult decât aici. Aici îi macină întrebarea:”cine pe cine a adoptat. Satul pe oamenii aceştia, sau oamenii pe sat” Desigur că nicăieri, răspunsurile durerilor oamenilor, nu sunt agăţate ca le bazar să le poţi lua din cui şi ţi-ai rezolvat durerea ce te-a frământat atât .Ori neexistând această posibilitate şi-au declinat şi această problemă cu apartenenţa. Satul frumos sau nu, sărac era, şi nu prea le “aloca” localnicilor multe variante de trai. Sătenii puteau “alege”: lucrul în mină şi mai rar tăiatul pădurilor.

Caracteristica satului acestuia, era aşezarea lui într-o vale ce se înfundată în munţi, ceea ce multora le sugera denumirea de : “capătul pământului”, loc unde ziarele sosesc toate odată pe săptămână, şi oamenii de aici duc lipsurile unor lucruri banale nouă oamenilor ce trăim pe alte meleaguri, şi poate de aceea, acei care le deţinem deja, neglijăm să-i dotăm şi pe ei. Şi facem aceste lucruri, poate tocmai datorită faptului că noi având deja aceste obiecte, nu ne mai sunt aşa de importante nouă, dar ei le duc lipsa acelor lucruri care s-a constatat nu de puţine ori, că nouă ne prisosesc, dar uităm în ignoranţa noastră cât de greu ne era şi nouă când ne lipseau. Când acele nimicuri ne erau importante nouă .
În satul acesta considerat drept, capătul pământului, acela pentru care, „mai încolo” nu este, “pumnul” de oameni care-l populează, îşi manifestă bucuria verii în lunile iulie şi august, luni care aici avea atâta căldură strânsă, cât o primăvară târzie. Cum condiţiile de climă şi formele de relief erau foarte restrânse, rezolvarea oricăror probleme, solicita localnicilor condiţii psihice dure, rigide. În această micuţă localitate, unde cenuşiul nu exista, unde orice alternativă era “albă sau neagră”, unde “retragerile” nu se puteau executa nefiind unde, localnici erau “împinşi” în creşterea şi educarea tinerilor, neapărat în formarea lor ca generaţii de învingători, deoarece viaţa îi obliga să se descurce, indiferent de situaţie, cel puţin la modul convenabil. La însumarea acestor neajunsuri şi impuneri, la care natura avea partea ei de contribuţie, satul fiind “aşezat” la mai bine la o jumătate de kilometru deasupra nivelului mării, aici nu se cocea nici-un fel de recoltă, nici chiar legumele. Din această cauză, şi a lipsei pământului de cultură, nu se cultiva nimic. Cireşele se coceau în… august, iar prunele în octombrie.