Aceasta familie, Deacu, ii vizita oarecum cu o frecventa constanta, dar fara o ritmicitate batatoare la ochi, cu toate ca era clar, ca in spatele acestor vizite se ascundea ceva.
Pe sotii Deacu ii cunostea destul de bine, avand o oarecare consideratie fata de dansii. Erau volubili, saritori, oricand capabili de-a ajuta si cu toate acestea, dupa o vizita la ei, Todut avea impresia ca si-a golit sufletul si acum stau intr-o casa pustie.
Cu toate calitatile, membrilor familiei Deacu, la care se mai adauga si oarecare diplomatie, in vizitele facute, in discutiile purtate, ei erau foarte politicosi, cuvintele erau riguros alese, interesul cel puneau in asemenea vizite, era evident.
Nu a trecut mult timp, cand si-au dat seama, ca familia Deacu dorea sa-i converteasca la religia lor…
Chiar daca nu vor reusi acest lucru, era evident ca isi doreau sa se foloseasca in actiunile lor de acest atu, prietenia cu familia Todut, ei fiind constienti cat pretuieste acest lucru in ochii celor care cunosc aceasta familie. Bineinteles ca la interesele familiei Deacu si Todut avea parerea lui, “cand I-a facut maica-sa si-a exercitat dreptul ei de a-1 boteza la religia in care a fost si ea crescuta”. A fost bine, a fost rau, nu se stie, dar a te lepada de religia in care ai fost botezat si crescut si sa adopti o alta religie, unde nu esti nimic, despre care nu stii nimic, e prea mult. Daca cu totii suntem de acord ca exista Unul Dumnezeu, atunci de buna seama ca-i un pacat, convertirea! Pentru aceste considerente, Todut, nu dorea ca ratacirile unuia sa-i devina lui obligatie si credinta! in sufletul lui simtea, ca un asemenea pas l-ar pierde in proprii sai ochi. Cu toate acestea stiute, nu putea refuza imediat tatonarile facute de familia Deacu. ii trebuia mult tact si multa diplomatie, ca dupa atata concentrare, sa nu gafeze, dupa plecarea lor, cu greu isi putea controla nervii si durerea de cap.
De aceasta data, vizita familiei Deacu s-a terminat intr-un mod mai neasteptat. Telefonul a lansat un sunet de sonerie ciudat, parca tanguitor. Todut, ridica receptorul si pe masura ce discutiile “se ambalau” culoarea fetei “ii cadea”…
– Cand s-a intamplat?! intreaba cu voce pierita Todut.
– Ieri spre seara, veni raspunsul, ceea ce a avut darul de-a-1 scoate din pepeni pe Todut…
– Si tu, numai acum te-ai gandit sa-mi spui?! iti dai seama ce ti-ai asumat?! Deocamdata 25%… Vin si eu imediat! si adresandu-se familiei Deacu:
– Mi-e penibil sa-mi cer scuze dar la mina s-a intamplat o avarie, si sunt obligat sa plec imediat! Situatia este de asa natura, ca reclama prezenta mea acolo.
– Vai de mine! Nu face nimic, va intelegem! De altfel, noi putem veni si altadata, le spune doamna.
– De asta sunt sigur, mormai in barba Todut.
– Ati spus ceva? intreaba domnul Deacu…
– Da, ca regret cele intamplate…
– Ei, atunci la revedere! si sotii Deacu isi incheiau in acest mod vizita lor, mai devreme desigur decat si-au propus ei probabil…
– La buna vedere! Dupa aceste cuvinte, de ramas bun, s-a apucat sa se schimbe, cand deja masina care a venit dupa el il claxona deja, amintindu-i ca era asteptat. Todut a plecat cu sufletul indoit, nestiind inca ponderea exacta a accidentului produs, in urma unei surpari.
Ajuns la mina, constata ca toate persoanele implicate, erau acolo, el fiind ultimul sosit, lucru stanjenitor pentru un om care niciodata “n-a fost impins din spate”.
– Noroc bun! Doresc o succinta prezentare a procesului de derulare a accidentului! Pentru ca am fost ultimul anuntat, sefului de mina i-am aprobat o penalizare de 25%!
– Domnule director, i se adresa seful minei, regret nespus ca faptele au evoluat de asa maniera, dar cunoscandu-va programul ce l-ati avut ieri, nu am considerat ca ar fi cazul sa mai deranjez si alte persoane, intrucat avaria s-a petrecut in sectorul meu, pe care, nu numai dupa opinia mea, il conduc destul de bine, in privinta accidentului, situatia-i sub control si executam operatiile de salvare conform planului de avarie. Telefonul pe care vi-1-am dat a fost o informare, nici decum o alarma!

– Te rog! Despre astea vom discuta alta data, il intrerupe Todut, tu expune-mi acum, situatia exacta !
– Pe scurt, incepu inginerul sef raportul, pe inaintarea de la intersectia cu lentila II, a mai ramas un atac neimpuscat. Oamenii din contraschimb si artificierii, s-au gandit sa-1 “traga”, intrucat, lucrarile de acolo fiind in lichidare, lucrand la reprofilari, ii incurca aceasta lucrare neevaluata la productie, care nepuscata devenea pierduta definitiv. Mi-au cerut mie consimtamantul, dupa care au incarcat gaurile si au puscat. in acel moment, artificierul, minerul si vagonetarul, au disparut…
– Cum?!!! au disparut… tipa Todut.
– Analizand situatia de acolo si transpunand-o pe hartie in lucru, coroborand si cu vechile lucrari, chiar si acelea din vremea romanilor, s-a scos in evidenta ca, de fapt, inaintarea despre care vorbim, nu se afla deasupra vechilor lucrari, ci… dedesubt.
in acest caz, la confluenta celor doua lucrari, tavanul s-a prabusit, in spatele lor, ei acum fiind prinsi in vechile lucrari. Prabusirea tavanului, le-a deschis accesul in vechile lucrari. Evaluarea lucrarilor de salvare prin operatiile de dislocare a rocilor din locurile de munca actuale, ar necesita un mare volum de lucru si un timp mai indelungat pana sa-i putem scoate la lumina. Bazati pe aceste date irefutabile, am atacat lucrarile de salvare prin vechile lucrari minere, cu atentie si siguranta maxima si primele lucrari preliminare au dus la concluzia ca toti sunt sanatosi, n-au leziuni si stau bine cu oxigenul.
– Domnule inginer sef, pe ce se bazeaza spusele dumnitale?!
– Cele relatate se bazeaza pe efectuarea in amanuntime a traseului si suprapus pe planurile minei, reiese ca-i bun. Al doilea reper este cooperarea si consultarea acestor planuri cu Baciu Gavrila, care a facut, si el, un plan de evaluare a acestor lucrari anul trecut si certifica aceste date. Tot el ne-a promis ca cei trei vor fi diseara acasa.
– Atunci ce mai stam? Sa mergem sa-i aducem, spuse Todut.
– Echipa de salvare ne-a comunicat acum 14 minute, ca sunt in apropierea lor, in ultima cotitura. in tot acest timp, mentinem legatura continuu, pentru a evita ori ce surpriza. Poftiti, dupa dumneavoastra, il invita inginerul-sef Stef, la intrarea in vestiarul minei pentru a se echipa.
Instalatia de extractie, n-au pornit-o numai pentru a se deplasa ei, la orizontul respectiv, asa ca s-au deplasat pe afara, printr-o galerie de coasta, dupa care au urmat calea parcursa de echipa de salvatori. Cei trei prizonieri, au trecut in acest interval de timp, prin stari uneori contradictorii pentru cei care ii cunosteau. Bunaoara cand s-au vazuti “teleportati”, doar Toader a realizat exact ce-i cu ei. A incercat sa le explice si celorlalti, care l-au ascultat, dar nu i-au dat crezare. Nu s-au exprimat in nici-un fel dar Toader si-a dat seama ca aici, ierarhiile, se percep mai greu. Toader nu numai ca era artificier, dar era si cel mai in varsta. Si el s-a facut ca nu-i pricepe, in momentul in care, in sufletele celorlalti se cuibarea indoiala si teama, parca au inceput sa aiba un alt soi de atentie fata de el.
Lipsurile, linistea si imposibilitatea miscarii, a continuarii sub o forma sau alta a vietii le dadea tinerilor ortaci, o stare de anxietate, de neliniste in asteptarea unei rezolvari, sperand ca acestea sa nu fie ultimele clipe ale vietii.^’Moartea nu-i ceva extraordinar, dar cand o astepti e groaznica” si-a adus aminte ajutorul de miner ca a citit aceasta butada intr-o carte. Toate la un loc, duceau ireversibil spre acelasi lucru, spre moartea pe care, minut dupa minut si-o apropiau. N-au mancat de mult, nu mai stiu de cand, ceasurile lor s-au oprit la ora cand impuscatura i-a aruncat pe acest taram, in care nu indraznesc sa se miste de teama sa nu faca “ultimul pas”. Cand au puscat erau spre sfarsitul schimbului, hrana sau apa nu aveau, nici lampile nu mai aveau “suflet in ele'” cam tot de atunci. Aerul parea inca respirabil, n-au semnalat greutati in respiratie.
Cei doi mai tineri, au incercat de cateva ori, sa-l determine pe Toader sa-i scoata afara. Toader, prima data le-a explicat de ce n-are rost acest lucru, iar cand insistentele lor au crescut, s-a facut ca n-aude. intr-un timp, totusi a crezut ca nu-i rau sa le vorbeasca, si le-a spus urmatoarele:
– Mai baieti, sunt putini oameni care sa nu tina la viata, si cu cat e mai greu sa ti-o aperi, cu atat ti-o doresti mai. tare! Noi aici am avut un incident neplacut, dar suntem toti in perfecta sanatate, intregi.

Daca Dumnezeu pana acuma a avut grija de noi. de ce sa ne batem singuri joc de vietile noastre. Soarta noastra-i in mana Domnului si a ortacilor nostri care nu ne-au parasit, ne vor cauta si gasi. Treaba noastra-i sa ne crutam vietile, ori pe intuneric nu stiu unde-om ajunge si cum. V-am spus ca vietile noastre sunt in mana Domnului si a ortacilor, dar va voi povesti ceva din care, poate o sa va dati seama ca niciodata nu suntem singuri. De vreti va povestesc de nu…
– Povesteste Baciu Toader ce-ti veni de te opresti! strigara cei doi deodata.
– Bine flacai, va spun. Niciodata discutiile despre moarte, nu-s binevenite, acum si mai putin. Majoritatea traitorilor le ocolesc (mai este vreme), altii le ataca fatalist, (sufera de-o boala incurabila), altii foarte crud, infricosator, pentru a impresiona in teribilismele sale, si de ce nu pentru a putea stapani caracterele mai rebele. Un lucru foarte important la asemenea perversi povestitori, este faptul ca ei niciodata in aceste “filozofii pe dunga vietii”, in exemplificarile ce le dau, in diferitele insinuari, nici din greseala nu se gandesc la moartea lor. Prin excelenta si in mod irefutabil dansii vorbesc de moarte, de mortile altora care pot fii… groaznice, infricosatoare, omitand ca si a lui poate fi… cumva…
Ca oameni normali, fara excese credulare sau fanatisme, fiecare, cred, am avut o ezitare in momentul in care am incercat sa “patrundem” inimaginabilul, infinitul, haul universului, care nu ne ofera nici-o certitudine, nici macar un reazem pentru noi, ce sa mai spunem de planete, de corpuri stelare? A devenit o gluma desantata faptul ca, unii oameni, in raport cu noi, sunt cu picioarele in sus (emisfera australa) Puternicele presiuni teologice pe tema mortii, pe tema vietii, amenintarile cu toate relele posibile, purtate cu ei de unele secte si ilustrate pentru acei care: “nu se gandesc la lumea de apoi”, nu a dus la o mai mare percepere a “nimicului” ce urmeaza dupa moarte si nici la bucuriile stramosilor daci in fata mortii. Se pare ca lumea s-a cantonat in: “aici vreau totul” si nu-mi doresc nici-o schimbare pentru NIMICUL de DINCOLO!
in spiritul celor spuse, neinselandu-mi sufletul in orgolii ca: “ma simt iubit ca om”, nu stiu de cate persoane, dar atata timp cat persoana mea a prezentat interes pentru unii, sau am fost folositor altora, cu alte cuvinte: “cat unora le-a fost la moda persoana mea” s-au folosit de ea. Daca prin unele sarcini, functii, sau poate chiar munca, m-am “ridicat” DEASUPRA ALTORA, le-am inspirat teama sau “respect”.
Cu toate acestea, intr-o retrospectiva fulminanta a vietii, facuta sub presiunea ultimilor faramituri de viata, am constatat ca am facut si eu unele NIMICURI de bine, in viata mea am mai facut. Am cinstit batranii si parintii, rudeniile si oamenii. Politetea “luata” de la ei. m-a slujit si pe mine, am mai invatat si pe altii meseriile ce le cunosc, am fost nu de putine ori si
nu la putine necazuri confidentul semenilor mei, pe unii i-am ajutat sa intre in afaceri facandu-i bogati. Pe unii i-am imbogatit sufleteste, disponibilitatile pentru acest lucru fiind mai mare. M-a ajutat Dumnezeu, sa pot ajuta pe altii, prin munca mea, prin sfatul meu. neasteptand niciodata vreo plata. intotdeauna am cautat sa fac nu numai lucruri necesare ci mai ales din acelea care lipseau. La toate acestea, mi-am permis luxul sa cred ca dintre toti oamenii la care am tinut si era evident ca nici eu nu le-am fost indiferent, prieteni, rudenii, intimi, apropiati dintre acestia care au parasit acest pamant e posibil, ca macar unul dintre ei, dintre cei morti sa nu-mi dea macar odata o stire despre ei, stiind cat imi lipsesc?! Un mic semn, un mic indiciu, sa stiu si eu ceva despre ei. Acestea erau intrebari pana mai anul trecut prin iulie.
Daca nu va supar, as “cobori” cu povestea cu ceva ani mai inainte?!
– Nu ne suparati Baciu Toader, tot n-avem ce face. Va rugam, il sustineau cei doi tineri.
– Eram militar si pazeam un depozit de munitii de pe langa Husi. Nimic extraordinar si neobisnuit. Extraordinarul s-a consumat in momentul in care a aparut un GAZ pe care era instalata o mitraliera, cu care s-a mitraliat depozitul de munitie si corpul de garda.
Asa cum a aparut, tot asa a si disparut. Nu l-a deranjat nimeni. Nimeni nu stia nimic. Nimeni nu i-a agresat. Si cred ca asa era si normal, devreme ce Romania nu avea granita decat cu popoarele fratesti. Cine sa ne vrea noua raul?!
Numai ca de atunci in unitate, s-a instituit starea de alarma si un pluton de soldati dormeau imbracati si incaltati, cu munitia si armamentul la cap. Un sofer seara de seara dormea imbracat in cabina masinii. Toate aceste pentru a putea contracara, un eventual al doilea atac.