– Plecam, plecam, dar nu mi-ai spus despre ce fel de petrecere-i vorba. Trebuie sa “arat” si eu cumva.
– Draga, dupa cate sti, domnul Cuscrescu a fost ales senator. Cu aceasta ocazie da un banchet. Ia-l cum vrei, de adio, de intrare in senat, de multumire fata de alegatori?! Vine lume…. ce mai… reprezentativa si mai ales nu vor lipsi, boemii, politicienii ai altii…
– E clar, vin toti.
– Deci putem pleca.
Cei doi, Todut si sotia, au ajuns destul de tarziu la acea “petrecere electorala”. Lumea era deja cu paharele “la mana”. Si dupa verva ce-o aveau unii, se parea ca acestea, le-a ajuns unora “la cap”, nu numai la mana.
Petrecerea se desfasura la “Clubul Tineretului” si sala de dans era plina. Dinadins pentru a-i molipsi pe cei ce vin, langa usa, era un grup foarte vesel si pus pe sotii. Parca “pe grafic”, rand pe rand, cate unul isi dadea drumul, povestind ba o snoava, o anecdota. diferite bancuri si se radea c-o pofta nedisimulata. La inceput lumea credea ca se rade de complezenta, dar foarte curand s-au convins de contrariu. S-au apropiat si ei de acest grup, ascultandu-le intamplarile hazlii, snoavele povestite cu aplomb, intamplari mai mult sau mai putin reale, avand ca protagonisti persoanele prezente, ori altele inchipuite si, cu toate acestea, aveai senzatia ca ele nu sunt spuse pentru prima data, ca se repetau, ca intreaga adunare ar fi dirijata.
Un distins profesor se confesa:
– Domnilor! Ma scuzati. Doamnelor si Domnilor, exact cand am tinut primele ore la catedra, nu-mi mai aduc aminte cu precizie, dar stiu ca in primul an de pofesorat, fiind repartizat la un liceu industrial, am primit in cadrul normei didactice si ore la specialitatea mea, dar si multe ore de alte specialitati, asa cum este practica obisnuita cu tinerele cadre didactice. Prima data se facea orarul pentru “senatorii de drept” si ce mai ramane se “repartizeaza” tinerilor.
Timpul meu devenise dramuit “Ia sange”. Etica profesionala nu-mi permitea sa ma prezint la cursuri nepregatit. Cum eu aveam in asimilare inca vreo cinci materii, va dati seama ca efectiv n-aveam timp sa suflu. Materiile Ia care nu eram specialist, dar trebuia sa le predau, imi consumau tot timpul cu pregatirea lectiilor. Nu-mi puteam imagina ca un elev sa-mi puna vreo intrebare si cei de liceu o fac, iar eu sa nu-i pot da raspunsul bun, raspunsul asteptat.
Saptamani in sir, mi-am petrecut timpul inchis intr-o camera si invatand, pentru a putea invata pe altii. Dupa zilele de practica, imi vine una din clase, la care inca n-am predat si la care trebuia sa predau una din materiile, care nu intrau in specialitatea mea. S-a nimerit sa fie una din clasele de a XII-a, in care elevii erau cu numai patru, cinci ani mai mici. in acest context, tinuta mea, modul meu de prezentare, dar mai ales pregatirea mea, trebuiau sa fie impecabile. in sinea mea doream sa-i impresionez pe cei mai “varstnici” liceeni. in plus, fiind in ultimul an, si lectia era necesar sa fie predata cu un vocabular mai elevat. A inceput ora…
Am predat tot materialul pregatit pentru ei, si nu am indraznit sa “ma caut” in ochii lor. incheindu-mi disertatia, m-am uitat la ei, cu satisfactia unui om care stie ca a realizat un lucru bun, dar ochii lor reflectau apatie, opacitate, moment in care simteam un fluviu de transpiratie rece pe spinare. Neputand accepta asa ceva, le-am “inventariat”, rand pe rand tuturor elevilor privirile. Stupoare… parca unul, poate doi pareau ca ar fi priceput ceva… restul…. bezna…
Dezorientarea si deceptia m-au coplesit. Este inimaginabil sa fi profesor cu licenta si tu de fapt nu sti profesa, daca nu poti comunica si transmite cunostintele necesare elevilor in procesul de invatamant. Acest lucru devine incompatibil cu profesia de profesor, de cadru didactic.
Pauza “a zburat” si acum ma aflam in fata usii celei de-a doua clase la care trebuia sa-i predau aceeasi lectie, aceleasi cunostinte ca si la clasa precedenta.
Intru in clasa, cu tinuta mea vestimentara, care era ireprosabila, in schimb tinuta mea sufleteasca palise mult. iar eu, timid, aproape speriat, cautam in ochii elevilor
sentimentele lor pentru mine… noul lor profesor… Poate asteptam de la ei putina afectiune, ca sa nu spun mila, pentru mine, pentru nereusita mea din acea zi.

Cu iluziile spulberate de ultima ora, ca pe-o Golgota, mi-am inceput predarea. Daca cu numai o ora inainte, eram un orator impozant si sigur pe mine, acum eram oscilant, sovaitor, banuitor chiar. Nu mai aveam nici-o speranta, nu credeam in nimic, certitudinile m-au parasit. in cap imi fila o singura “lampa”, care neincetat ma intreba: “care-i cauza rupturii dintre mine si clasa” la ora precedenta. Eram ca un animal haituit. Urmaream orice miscare a elevilor, ce mi-ar fi putut servi de suport, o mica certitudine, pentru a-mi putea reface moralul meu, atat de coborat din cauza incidentului din ora precedenta.
Pe fondul acestor framantari, cumva, am terminat si predarea lectiei in aceasta clasa, convins fiind ca, insasi mutra mea a devenit, opaca, stearsa, ca de deziluzii ce sa mai spunem. Cred ca semanam cu mine, in urma cu o ora. Nu mai aveam nici-o nadejde ca nu mi-am pierdut timpul, incercand sa devin profesor. Cu toate acestea, nu m-am putut abtine sa nu ma controlez in ochii elevilor. Am avut falsa impresie ca parca cinci-sase elevi sa fi priceput ceva… slaba consolare… dar poate de atat sunt capabil. Ei bine domnilor, ma scuzati doamnelor si domnilor, ori ma credeti ori nu, indreptandu-ma spre usa celei de-a treia clase de a XII-a, am intrat normal. Am inceput sa predau… si atunci… mi-am dat seama eu, ce doream de fapt, sa le predau elevilor…
Asistenta, care era pregatita sa-1 consoleze dupa aceste insuccese, a izbucnit in hohote de ras, descatusati de ingrata sarcina de consolare, care a disparut.
Dupa potolirea veseliei, nu mult au stat ca, un alt ins s-a “bagat” la cuvant.
– Doamnelor si domnilor, colegul si prietenul nostru a facut “o paranteza” la tineretea lui, la tineretea noastra. Luand-o de bine, atat aceasta intamplare, cat si timpul din care dansul v-a relatat, mi-as permite luxul de-a va istorisi si eu ceva, poate tot de pe atunci.
Un bun prieten de-al meu discuta c-o fetiscana. Discutiile erau destul de avansate, tanarul hotarandu-se sa se prezinte familiei fetei, pentru a o cere in casatorie.
Domnisoara cu care discuta, avea si fratiori mai mici, dintre care unul avea doar trei ani. Lucrul acesta ii cam dadea dureri de cap domnisoarei, stiut fiind ca: “copii buni si babe frumoase” nu prea sunt. Fratiorii ei erau intr-adevar imprevizibili. Ea ar fi dorit ca acest lucru sa nu creeze p proasta impresie musafirilor.
Grija aceasta ii ocupa tot timpul, ea straduindu-se sa-si convinga fratiorii sa fie ceva mai linistiti, mai controlati Ia vocabular, sa-si mai tempereze prostiile, sau macar sa le amane pe alte zile, cand nu le-a face nimeni observatii. Biata fata, se straduia ca logodnicul ei sa se simta cat mai agreabil cu putinta, intr-o casa plina de prunci. in acest sens ea nu s-a bazat numai pe cele “vorbite” si “promise” ci a facut si eforturi banesti pentru a le cumpara “ocupatii”: dulciuri, creioane colorate, carti de colorat si alte “jocuri linistite” pentru ai putea obliga Ia un minim de decenta.
in celalalt plan, a gatit, a facut curatenie iti casa, a mai cautat si alte metode de potolire a “manjilor” si spera sa iasa toate cum a planuit.
Baiatul sosi si a fost condus in “camera din fata”. Dar de curiozitatea copiilor nu te Poti ferii. Cu cat te feresti mai tare, cu atat le starnesti si mai mult curiozitatea. La acest lucru, la curiozitatea copiilor, nici un coeficient de siguranta nu-i valabil. Si acum tot asa a fost. Copiii sub diferite pretexte si tot felul de motive, tot timpul deschideau usa. si se parau unii pe altii. Toate “plangerile si necazurile” lor, le povesteau si cereau “dreapta judecata” tinerilor. in acel timp ii iscodeau si lor li se parea de neconceput sa stea doi oameni unul langa celalalt… linistiti.
intr-un tarziu, din camera alaturata se auzira tipete, zbenguieli si in usorul usii apare un nasuc, nasucul lui Praslea, care plangea de se scuturau hainele pe el. si asa cum se intampla in asemenea cazuri, avea si niste “lumanarele” de mai mare dragul… Toate acestea, banuia domnisoara, ca nu puteau produce o imagine agreabila pentru viitorul logodnic, si pe fata fetei se instala o mare dezamagire.
– Ionuc, ce-i cu tine?! si se grabi sa-i stearga nasucul fratiorului.
– Nu-mi da rasplaiul (creionul)!
– Ionucule, du-te tu si spune-le ca eu ii rog frumos sa ti-l dea!
– Le-am spus.
– Si?
– Nu mi-1 dau!
– Dar ce-au zis, Ionuc?!

– Au zis ca: O TULA MARE!.. Fata de rusine si necaz a inceput sa planga si a fugit afara, lasandu-si curtezanul singur…
– Doamne dar ingrozitor se comporta uneori copiii!.. Sarmana fata! Mi-e mila de ia! Nu se putu abtine o doamna.
– N-o luati asa in tragic, doar si fata aceea s-a maritat, e nevasta-mea… Dupa aceste precizari s-a starnit rasul in grup. Stingandu-se momentele de buna dispozitie, un tip barbos interveni:
– Stimati domni imi iau permisiunea de a va povesti ceva din vremea impuscatului, o poveste care poate nici nu-i adevarata, dar cine umbla dupa asa ceva.
– Tu spune-o si noi vom constata ce-i, il “lua” un prieten.
– Sa fi fost prin ’85, relua discutia barbosul, cine nu stie ce teroare era pe atunci? Cu toate acestea a existat un BRASOV si cu ceva ani mai inainte, un PETROSANI si altele de felul acesta… Aici Todut avu o strangere de inima. Care sa fie cauza ca le venea mai usor sa vorbeasca de”Impuscat” decat sa spuna simplu: “inainte de revolutie”, ori inainte de ’89?! Sa fie aceasta o lipsa de credibilitate a vremurilor ce le traim?! Dorinta de-a ocoli lucrurile incerte, tranzitia si alte lucruri neplacute si totusi certe?! Refuzarea visarii si a angajarii intr-un viitor care nu promite nimic, in care nimic nu-i sigur?! … ar putea fi si astea cauzele…
Obisnuiti fiind c-o anumita rigurozitate, cu siguranta zilei de maine, daca acestea ne lipsesc, nestiind ce urmeaza ne refuzam visele, nu indraznim sa ne provocam fantezia, chiar cand este vorba de niste banale povesti?!
– Vreau sa va atrag atentia asupra acelor vremi – relua barbosul – cand poporului i s-a “inchis gura” si nu indrazneai sa te adresezi nimanui de teama sa nu fi “turnat undeva”. Oamenii si-au pierdut increderea in semenii lor si nu-si mai deschideau sufletul pentru ca nu stiau, daca acel cunoscut al tau, nu era un veritabil informator, al altora. in acea perioada de mare oprimare, in orasul nostru, traia un mare artist si un om de un curaj deosebit.
Artistul nostru era sigur ca “undeva” activitatea si vorbele lui erau interpretate si de regula aceste interpretari niciodata nu sunt in favoarea individului. Recunoasterea lui internationala l-a ferit pana atunci de necazuri. Cu toate acestea el nu agrea situatia din acele timpuri si a gasit o metoda personala de protest impotriva politicii din acele timpuri, prin luare in deradere a anumitor fenomene ce se iveau in acele timpuri. Intr-o buna zi, artistul nostru, observa o mare agitatie pe bulevardul din fata blocului sau… Omul iese in balcon si din toata puterea ce-o avea a inceput sa strige:
– JOS SOCIALISMUL !!!!!! dupa care intra din nou in apartament…. Persoanele care se aflau in jurul blocului, pe sosea, care au auzit ce a strigat artistul, zambeau cu subinteles… Apoi realizand de fapt ca nu sti cine te poate vedea, si-au refacut mimica fetei, au pus capul in pamant si se grabeau sa paraseasca cat mai repede acel loc. Nu trecu mult timp si persoana in chestiune, reapare in balcon, si cu puteri inzecite isi striga din nou oful:
– JOS SOCIALISMUL!! !!!!….
De aceasta data, persoanele care se mai aflau in jurul blocului, cautau in mare graba sa se indeparteze, sa se ascunda undeva, intrucat gluma se ingrosa…
Cand stresul psihic asupra trecatorilor a ajuns la apogeu, artistul nostru reapare, aparitie care pe unii i-a facut s-o ia la goana, pe cand el, din toata puterea fiintei sale a inceput sa racneasca:
– Sa vina COMUNISMUL !!!!!!….
Cei care inca n-au reusit sa fuga sau sa se adaposteasca, sau dintre cei aflati in trecere pe acolo, si-au indreptat spatele, si cu un zambet in coltul gurii, isi continuau linistiti drumul.
intamplarea povestita nu numai ca a starnit zambete, dar parca unora chiar le-a dat prilejul sa-si indrepte spatele…
– Buna, foarte buna! De n-am mai avea parte de asemenea umilinte, intra in vorba un tip cu papion, eu nu doresc sa-i las dansului toti laurii, de aceea va rog sa-mi dati si mie ascultare, mai ales ca nu doresc sa va dijmuiesc prea mult timpul dumneavoastra.
– Spune draga ce ai de spus, il impulsiona cineva din grup.