Mi-era ca un frate. Fusesem colegi in scoala primara, invatase bine, dar parintii l-au oprit pe “vatra” familiei, cum se spune, sa conduca mai apoi gospodaria. Avea si el copii (nu unul ci trei baieti si o fata), dar ce frumos si-i crescuse: niciodata n-am auzit sa-i iasa din vorba! De fapt odata cand eu i-am laudat, mi-a spus:
– Barsane! Copiii trebuie sa fie crescuti pe langa tine, nu lasati in voia lor, ca-i sufla vantul si cine stie unde le zboara gandul, ca-s nestiutori si usor, foarte usor pot gresi. Ei trebuie sa fie pretutindeni cu tine, daca vrei sa fie “ai tai”!
Asa s-a straduit mereu sa-si tina copiii langa el, cu efort si cu sacrificii. Acum sa-i vezi in gospodarie! Ma uimea faptul ca pe acesti copii nimeni niciodata nu-i trimitea: du-te fa asta, du-te fa aialalta, cu totii stiau ceea ce aveau de facut. intrebau ei, din cand in cand: ii bine asa? ii bine cum fac?! Fiecare isi cunostea rostul lui. Atunci mi-am dat seama ce inseamna cu adevarat sa fie”copilul tau”! Copilul pe care-1 cresti tu si care cu timpul incepe sa-ti semene. Ti-e mai mare dragul sa-i vezi cum cresc si devin barbati, barbati adevarati. Copiii lui Alexandru, in plus, se indrumau unii pe altii – cei mari au devenit la randul lor, indrumatorii celor mici. Roadele educatiei se transmiteau. Sincer, il inviduiam. Cand munceau alaturi, tata si fiu, parca erau doi buni prieteni de varste diferite… si le statea atat de bine. Lucruri ce la altii ar da dureri de cap, in familia lor parca se rezolvau de la sine. Unde era secretul!?! Urmarindu-1 pe el, mi-am dat seama ce inseamna educatia si mai ales “vedeam” puterea exemplului, rabdarea, zambetul lui, vorba lui… felul lui de-a face educatie numai ca eu… eu eram in urma, mult in urma lui…cam cu o generatie… El nu era scolit ca mine, dar invatase, se vede, la scoala vietii, la MAREA scoala a vietii!!! Imi era rusine. El observase framantarea mea si vedea cum se comporta fiul meu. Nu trebuia sa-i spun, avea el ochi… Si lui ii era putin jena, asa ca am incheiat discutiile ceva mai repede ca de obicei, pretextand fiecare cate ceva: ba ca el are de lucru, ba ca eu nu ma simt prea bine… si cum seara se lasa, am intrat in casa si nu am iesit pana a doua zi.
Emil dupa ce si-a vazut de iepuri, a plecat in sat la niste prieteni. A venit tarziu. Cand s-a intors, pe la vreo zece, eu eram in pat, citeam. O data cu el casa s-a “umplut” de “aromele” tigarilor fumate, cu toate ca acum mai rodea si guma de mestecat. Saracul de el, nu stia ca fumul ii imbacseste hainele? A mancat si s-a dus la culcare. La scurt timp a revenit si Mia, sotia mea. M-a vazut ingandurat, a venit, m-a mangaiat si a incercat sa ma linisteasca ca “toate vor fi bine”. O sa aranjeze ea… Ori n-o cred in stare?! As fi vrut si eu s-o pot crede, dar nu intrezaream nimic. Oare de cat timp o sa am nevoie ca sa indrept ceva? Noaptea-i un sfetnic bun!
A doua zi, dimineata, la plecare numai ce vad ca apare si o fetita, cu un nas uratel si cu un geamantan. Credeam ca vrea s-o luam pana-n oras cu masina. O intreb pe Mia:
– Cine-i asta? A cui e?
– Este Elvira, o fata amarata si ea, saraca… Da-i desteapta! Va invata si ea la noi in oras, la acelasi liceu cu Emil. Vor fi poate colegi de clasa! Pana se instaleaza i-am promis masii ca va sta la noi.
Luat prin surprindere, nu prea imi convenea, dar nu era momentul Si nici rostul sa deschid o discutie caci ne pregateam de drum. In masina de cateva ori ma-am uitat la ei prin oglinda. Stateau pe bancheta din spate. Se spionau reciproc. Parca s-ar fi intalnit “tusa cu junghiul”… Ciudata asociere! Parca impreuna nu erau chiar asa urati, se compensau reciproc. Ajuns acasa nevasta a si instalat-o pe fata in camera de sus, de la etaj. Parca o astepta de cand lumea… Intr-o zi, vazand-o pe Elvira maturand, mi-am adus aminte de ceea ce mi-a zis Mia, ca fata va sta la noi, doar cateva zile… si acum vedeam ca face si pe “fata in casa”! Am abordat-o pe Mia. In loc de raspuns m-a si asaltat:
– Bine ca mi-ai dus aminte! Tu cu cunostintele tale pe la doctori ai putea s-o duci la plasticianul ala… vestit – Ionescu- sa-i repare nasul ala oribil. Ce zici? Acu, sa stii ca inca de la plecare i-am promis masii ca rezolvam noi cu operatia, ca-i pacat de biata fata, de tineretile ei… Ca vezi tu, e fata, ca de-ar fi baiat… Baiatul sa fie un pic mai frumos ca dracul si n-are treaba! Dar, fata… stii tu cum e…Si uite asa ii tot dadea inainte nevasta-mea. Eu n-am apucat sa scot o vorba! Ce-i drept: cu operatia eram de acord si eu ca s-ar putea face ceva.

Ba am vorbit chiar cu doctorul Ionescu, care m-a asigurat ca nu e nici o problema, ba, chiar mi-a spus ca scoate o “printesa” din ea… vor ramane tinerii cu gatul blocat de tot, intorcand capul dupa ea…Si uite asa, luat de “valul” gurii nevestei, ba, vroind sa vad si eu minunea, am internat-o pe Elvira la etajul IV, la fostul meu coleg Ionescu. Fata, de, cam speriata! Dar doctorul, asistentele si nevasta-mea au linistit-o cu promisiunile lor ca din poveste!
Operatia si convalescenta au durat cateva saptamani. In fiecare zi “cineva” de-al casei tot mergea la Elvira. Mai veneau si rudele ei, colegii,… ma rog… Cand mergeam eu, ma mai intalneam cu cate un cunoscut. Eram in dificultate:
– Ce mai faci? Unde mergi?
– La spital.
– E bolnava sotia … baiatul?
– ?!
– Pai la cine mergi?!
– Avem si noi o cunostinta… din satul meu…
De fapt nici nu stiam ce trebuie sa zic! Eu, la cine mergeam?
A sosit si ziua mult asteptata. I-a fost scos pansamentul. Cu totii trebuia sa fim acolo… Sincer sa fiu, nu prea aveam chef, dar eram curios, mai ales ca Ionescu a tot insistat. Vroia sa se mandreasca in fata mea! Era explicabil pentru ca eu il cam luam peste picior, inca din liceu…Ce-i drept, cam obosisem, nu atat fizic cat psihic. In timpul cat a stat acolo, saptamana de saptamana in casa noastra era un du-te -vino: ba cu rudeniile ei de la tara, pe unele nici nu le stiam, ba colegi, totul era dat peste cap. Mia mea, in schimb, parca renastea. Pe Emil al meu il vedeam mai preocupat de carte, mai tacut… mai nu stiu cum… Da Doamne, mi-am zis! Vine doctorul Ionescu si in prezenta noastra ceremonios, cu explicatii complicate, pe care nimeni nu i le mai asculta, incepe personal sa ii scoata bandajele fetei. Era sa lesin… De dupa papusa alba a bandajelor disparuse fata cu aerul ei natang, cu nasul ala de vultur, acum ni se infatisa aproape o necunoscuta! Parca a devenit o fetita care, nu numai ca nu era urata, era chiar frumoasa… Daca nu i-as fi recunoscut zambetul acela amar, care-I staruia si acum, poate putin amplificat de reactia noastra, as fi crezut ca Ionescu isi bate joc de noi, ca ne-a dus cu presul, si ne arata alta fata!?
– Ei, ce ziceti! ?! se infoia doctorul Ionescu.
– Extraordinar! am exclamat eu fara sa vreau. Toti eram cu ochii mirati, tinta la biata fata. Ei ii venea sa planga, nu stia incotro sa priveasca. Nevasta-mea a prins-o de mana, a imbratisat-o si a pupat-o! La fel si Emil! Mama fetei, intr-un colt, plangea mocnit, saraca! L-am felicitat sincer pe doctorul Nicula si comentam in gand: pentru cativa milimetri de nas in plus sa fie mutilata o fiinta? Mare minune si ingineria asta medicala! Trebuie sa spun ca pentru prima oara am inceput s-o studiez si eu mai atent pe fata. Incontestabil, era chiar frumusica.! Doctorul Ionescu facuse o opera de arta! Cand s-a privit prima oara in oglinda, fata a incremenit! A scapat oglinda… S-a spart. Tot Mia a salvat-o: O! Cioburile aduc noroc! Fata isi ascundea fata in palme. Nevasta-mea i-a daruit fetei un sal bogat: un fel de bolero si o rochie. Ce mai… Toata lumea era entuziasmata si plina de voie buna.
– Peste trei zile “ne-o da acasa”, o aud pe nevasta-mea.
– Cum, “ne-o da acasa”? Adica nu se duce la internat?!
– Barsane! fii cu frica lui Dumnezeu! Nu-i minune ce-am facut noi pentru ea? Doctorul Nicula a spus categoric ca o perioada de timp, cateva luni, trebuie sa traiasca intr-un mediu mai aparte, cu mai putin praf, cu cineva care s-o supravegheze, s-o pregateasca pentru a se cunoaste pe sine…Ori la internat…, draga, tu stii cum e… nu? Este cu autogospodarire. Fata ar putea fi nenorocita, asa ca pentru acest an scolar facem si noi un efort, ca “pomana” sa fie facuta pana la capat… Asta-i!
– Bine… fie… dar… treaba ta…Elvira se comporta din ce in ce mai normal, dupa ce zile in sir se tot studia. Ba fusese prea vesela, ba plangea. Eu mi-am propus sa nu-mi bag nasul, declinandu-mi competenta si mi-am vazut de treburile mele. Totusi observam cum, aproape saptamanal, pe Elvira “cresc” niste haine noi… Deja avea vreo trei rochite, fulare, pantofi noi…

– I-am cumparat si eu cate ceva la biata fata! Nu puteam sa las asa o frumusete in haine vechi si demodate, nu? Si-apoi n-are cine-i lua… Ce era sa mai zici?! De obicei Emil si Elvira invatau in sufragerie. Camera Elvirei era sus, a lui Emil jos. Bineinteles nu le-am spus-o dar credeam ca se intelege: nu aveau ce cauta unul in camera celuilalt. Intr-o zi, cautandu-mi niste carti si liniare ce nu le gaseam si pe care le mai foloseau la desen tehnic, m-am dus s-o intreb pe Elvira unde le-a pus? Ca om cinstit, chiar in propria mea casa, am batut la usa, pentru a evita vreo situatie jenanta! Nu mi-a deschis nimeni,… Liniste… Am incercat manerul si… usor am intrat. Surpriza! in camera Emil si Elvira erau imbratisati si se sarutau de mama focului! Observandu-ma, fata s-a aranjat, s-a jenat, Emil a “sters-o”… Am tresarit usor. Am intrebat-o de liniare si am plecat fara sa astept vreun raspuns. Practic nici nu stiam cum sa procedez. M-am dus la Mia… i-am relatat intamplarea. Ea n-a ramas surprinsa! M-a ascultat linistita fara a fi macar intrigata.
– Dar draga! Tu nu vezi ca lucrurile degenereaza?! Ce tu n-ai ochi?!
– Stii ce… Barsane! Ia mai lasa-ma, si lasa-i in pace… iti cunosti odrasla! Stii prea bine de ce este capabil. Ei bine, ca sa nu se intample ceea ce s-a mai intamplat, da, eu i-am adus fata, ca el s-o aiba aici, sa nu trebuiasca sa mearga nicaieri… Ai priceput!? Am ramas perplex… Deci, de asta erau cadourile, binefacerile?!?
– Tu iti dai seama ce ai facut? Esti constienta in ce transformi casa? Casa noastra!?
– Si… si… ce-i?! Cand s-or plictisi…Vrei, sa umble cu fel de fel de tarfe…?! Atunci, pentru prima oara am plesnit-o pe nevasta-mea, dar am nimerit-o atat de bine ca a cazut jos. Am iesit afara si m-am dus sa “sec” un intreg restaurant… Casa mea… eu… ele… Asta era “rezolvarea” de care-mi vorbise!?!
O saptamana… am devenit un client “adorabil” pentru chelneri. Colegii isi puneau problema sanatatii mele “mintale”… se intrebau ce am? Ce necaz asa mare a dat peste mine de nu ma mai pot stapani? Eu, care nu ma suparam sa ma fi sunat la telefon ori de unde, oricine! Chiar daca dormeam si eram trezit in orice moment, pentru orice problema de “maxima importanta “!Dar, cand toti credeau ca Barsan se prabuseste… Stop! De aceasta activitate m-am plictisit mai repede decat as fi crezut. Cineva zicea, pe buna dreptate, ca de bautura “trebuie sa te tii”, altfel te doboara ea pe tine! Ma rog… Neavand antrenament, cu sufletul cernit, m-am lasat de baut si m-am intors acasa.I-am dat o scrisoare Elvirei s-o duca lui Alexandru si dupa iesirea ei din casa am scos cureaua din pantaloni si am inceput sa dau… cand in nevasta, cand in Emil. Si am dat… am dat atata, pana cand nu-mi mai puteam ridica mainile. Abia atunci am simtit si eu ca ma “racoresc”. Obosisem si-mi era sila de toate!
A doua zi, Elvira mi-a adus raspunsul lui Alexandru. Pe ea am mutat-o la caminul de fete al scolii. Ma uitam la ea si imi parea un pui nevinovat de gaina. Nu m-am putut abtine si am intrebat-o daca i-a cedat lui Emil? Mi-a marturisit ca mama ei si Mia au “lamurit-o” in acest sens, ca altfel nu are cum sa ajunga… dar… Toate au inceput, asa cum le stiti… Cu cadouri… Cu atentii. Am rezistat, dar dupa operatie, ce-i drept, m-am simtit coplesita… Era cat p-aci sa se si intample. Doamna, continuu imi aducea aminte ca am cam uitat de “intelegere”… Da… acuma… ma iertati… bine ca Dumneavoastra n-ati stiut… Acuma… eu plec…Total bulversat nici n-am stiut cand a plecat. Un timp in casa nu s-a vorbit defel despre Elvira. Apoi l-am surprins pe Emil ca ii cerea bani Miei, pentru ziua Elvirei… Se parea ca avea nevoie de multi bani… Au mai trecut cateva zile si Emil a inceput sa-mi dea tarcoale… Azi a indraznit sa-mi spuna:
– Tata! imi dai voie sa o aduc pe Elvira la noi… sa… sa… invatam impreuna?
– Iar, mai baiete!
– Sa stii ca ea mi-a propus! Si-apoi sa stii ca… eu tin la Elvira… eu… S-a lasat o tacere grea. Mi-am calcat pe inima:
-O s-o intreb pe pedagoga ei, sa vad cand poate sa vina si cand nu.
– Bine… dar cand va fi asta? M-am enervat:
– Atunci cand voi avea timp! Auzi?
N-a scos un cuvant. Era bland ca mieluselul. M-am intalnit cu pedagoga ei si i-am spus ca-mi asum intreaga raspundere, ca… A lasat-o. A chemat-o pe fata si a intrebat-o daca vrea sa-si-pregateasca lectiile la noi, cu Emil. Ea a confirmat si astfel am plecat impreuna acasa. Ne-am inteles ca seara o duc cu masina la internat.