– In primul rand m-a intrebat cat de lucioasa e culoarea piritei si ce nuanta are, daca o simtim jilava in mana sau grasa si mi-a aratat mai multe bucati ca mostra, niste probe ce le avea el acolo… Avea probe exact ca ale noastre. Dupa ce i le-am descris si recunoscut, mi-a spus ca luna asta nu poate veni sus. Atat mi-a mai zis, sa bagam de seama de nu cumva se raceste prea tare roca sau daca nu cumva se incalzeste prea mult. Atunci neaparat sa trimiti un om, ca are nevoie de stiri si, ca sa nu ma laud, a spus ca macar asa de informat sa fie si acela ca mine.
– Atunci e bine… Eu asa gandesc ca nu va fi nevoie sa vina. Dar cu cealalta “problema” cum e?
– Baciu Petre, stii ca eu is de-o sama cu Ilie. Mai stii ca am vrut sa ne “petrecem” cutitele prin noi. pentru Irina lui. Tot ea s-a gasit sa ne impace. Si cu toate ca nu am nimerit-o rau nici cu femeia mea, mi-a fost multa vreme ciuda ca pe el 1-a ales, dar pot sa zic si eu ca si altii ca si azi este o sfanta. Are grija de copii si de casa. Casa luceste de curatenie. Am vorbit cu multe femei, chiar si cu Florica, o stii mata, zice ca de ea si numai de inca vreo opt din sat nu are “scris” nimic in “condica”. Si daca ea nu le cunoaste si nu le “umbla in randuri”, atunci cine?!
– Deci, toate bune?! Cand i-ai spus lui Ilie vestile, el ce a zis?
– Nu-s precis, ca lampa nu-i era aprinsa, dar mi s-a parut ca prea iute s-a sters la ochi.
– Vasile, hodina buna, ca maine vei intra din nou in sut.
– Noroc bun, baciu Petre!
– Hodina buna!
Azi am lipsit din mina trei ore. Am rezolvat “povestea” cu sfrederele. Cu toate astea, pe cei din schimbul lui Ilie nu i-am vazut decat la cina. Parca pe Ghita il vazusem mancand napolitane. De unde le-o fi avut? Ca Vasile nu i-a adus. O fi fost pana la stana, o fi intalnit pe cineva sau o “cineva” care duce mancare la stana?! Una-i trimite amnarul si alta-1 trateaza cu napolitane… Ehei! Ghita e cam vesel in seara asta, dar Ilie? Sa se fi intalnit si el cu vreo “una”? Dar oare puteam sa-1 pun alaturi de Ilie pe Ghita? Si sfrederele sa le fi dat la altcineva, le-ar fi putut da chiar neascutite…Deci cui i-au trebuit sfrederele, le foloseste! La ce se folosesc sfredelele? La ce altceva decat la gaurit. Si cine fac gaurile? Minerii. Cand m-au pus sef de brigada si eu si colegii credeam ca sunt cel mai bun miner. Asta nu se refera numai la lucru, la harnicie, la tehnica, unde acum recunosc, sunt depasit de Ilie, dar si la cunostinte tehnice despre continutul de substanta minerala utila, filoane, directii de inaintare, depozite de minereuri, dand oricand relatii, ca orice geolog de meserie… Sa fi gasit ortacii vreo “vana” auro-argintifera si ei sa lucreze pe ascuns? Asta ar insemna un nou minereu, un nou depozit, care inca nu a fost practic detectat dupa cunostintele mele.
Un lucru era sigur: cineva sub nasul meu, executa un furt, din rezervele de minereuri ale minei. Dupa sfrederele care le folosea, omul meu gaureste “solo” sau in doi, deci nu poate fi vorba de minereu nativ!- A doua zi, cand lucram de dimineata, l-am rugat pe Iosif, ajutorul meu sa aiba grija de oameni pana vin eu. Mi-am propus ca o ora sau doua, sa fac sondari si verificari, fara sa fiu observat sau banuit. Aproape zilnic, “din greseala”, nimeream pantalonii salopetelor ba a unuia sau altuia. Le verificam toate cusaturile, mai ales la aceia pe care-i banuiam de comiterea acelui furt. De asemenea, analizam probele si resturile de minereuri. Urmaream gulerele de la camasi si salopete, mansetele, la partile mai expuse si cu toate astea n-am gasit inca nici un indiciu. Si totusi, cineva fura sfredele…si le folosea. Pentru ce? Ce se intampla?!Marcarea sfredelelor de mine personal cu barosul, pentru a le recunoaste Greasan, tot singur am realizat-o, iar sfredelele de la ceilalti sefi de echipa, m-am dus si “le-am verificat” fundurile de gauri! Astfel, fiecare sfredel era cu “semn” uniform, fiind lovite cu acelasi baros, pe aceeasi parte…Satisfacut de “aranjarea” sfredelelor am coborat “in vale”, cand iata ca vine Greasan dupa sfredele si ma striga:
-. Noroc, Greasan!
– Sa traiti, baciu Petre!
– Noa, si cum ii?
‘ – Cum ai zis. Ghita a adus 15 sfredele, toate insemnate” si Ilie a adus 5, unul cu semn, celelalte fara…
-Noa, bine, multam! Nu vii la un snaps?
: – Baciu Petre, tare as trage eu unul, dar daca miros a alcool calul nu ma mai asculta. Si cand te gandesti ca unii le zic dobitoace!

– Atunci, Greasan sa ma chemi cand ii aduce sfredelele inapoi, sa vad cine mai serveste din ele. – Asa oi face, baciu Petre.
– Noa, umbla cu spor si sanatate, flacaule! Deci omul este ca si al meu… Oare de cand nu-mi mai sunt sinceri oamenii din brigada? De ce se ascund si ce ascund?
Vine Iosif si vede ca ceva nu-i bine, Nu prea obisnuiesc sa dau socoteala nimanui, dar mi-am dat seama ca am inceput sa cam dau de banuit. Asa ca am inceput sa-i spun temerile si indoielile mele. Culmea e ca Iosif nu se intuneca la fata de cele auzite, ceea ce m-a facut ma simt prost. El este un copil fata de mine, sa ma fi crezut oare “bun de dat la pensie”? Vezi de ce “nu-i bine sa-ti dai gandurile”? Schimbul meu era de dimineata, al lui Ilie pe dupa masa. Ma pusesem in pat pe la noua seara, dar de dormit nu puteam dormi. Apoi aud niste vorbe pe-afara:
– Intra, intra, ma si spune tot, tot, auzi?! Si cu-n pumn Vasile il si pune in cur pe Ilie…Era deja pe la 11 si jumatate. Seara…
– Spune tot, nemernicule! Din cauza ta toata vara am facut pe politistii!
M-am ridicat. Cei doi mineri, cele doua ajutoare ale mele, cei doi fosti rivali ai Irinei, erau ca boxerii scosi in ring. Cu buzele crapate, insangerate, ca, atunci cand un miner da, da nu numai cu forta pumnului, ci cu toata osardia si inversunarea cu care zdrobeste muntele. Ma uitam la ei si asteptam sa se linisteasca. Atunci Vasile imi striga mie sa ma imbrac.
– Vasile, tu chiar pe toata lumea esti suparat?
-Baciu Petre, imbraca-te si-i vedea si dumneata pe cati trebuie sa ma supar. Pe asta prea l-ai cocolosit, soarele cui l-o facut!
– Sunt imbracat. Sa mergem! Dar parca tie ti-am spus sa nu mai calci pe “acolo”?!
– Nu m-am mai putut rabda. De altfel maine degeaba am mai fi mers. Frontul era gata de puscat.
Am pornit cu totii.
– Mai, Vasile, tu te-ai gandit ca ma voi putea odihni aici mai bine ca la baraca?
– Mergem la dreapta. Ajungem la un loc de munca invecinat cu al nostru si raman trasnit: frontul “mergea”. Era gaurit, amorsat, numai sa-1 aprinzi!! Noi gauream manual. La o gaura se lucra intre 2 si 5 ore si aici era un front intreg de gauri! Deci…
– Ce-i aici, Vasile? Cine a facut trebusoara asta?
– Cel mai bun min… Celelalte vorbe le-am oprit cu-n dos de mana.
– Vorbeste, Ilie!
– De puteti, va rog sa ma iertati. Eu singur am tacut-o…
– Pai bine, ma, tu stii ce inseamna cuvantul ortac? Nu stii ce-i omenia?!
– Imi pare rau ca v-am suparat si pe voi si familia mea. Nu asta mi-am dorit. Am vrut ca in timpul meu liber sa fac ceea ce am facut si ceea ce vedeti si voi. Din acest atac ar fi iesit 5-6 vagonete de minereu in plus, ne-am fi depasit norma si am fi luat si prime, din care eu as fi dorit mult de tot sa iau un purcelus de Craciun, la copii. In 25 de ani de munca eu nu mi-am putut taia un purcel sa avem si noi de Craciun… Asa de bine am fost platiti… Stiu ca nu trebuia sa procedez asa, imi pare rau, dar numai fata de voi sunt vinovat, fata de patron nu!
Problema era grava, dar ce ne spusese aproape cu lacrimi in ochi ne muiase inima. M-am rastit: Nu se face minerit pe cont propriu, nici de cel mai bun miner, s-a-nteles?! Nimeni n-a scos o vorba…
Comitetul sindicatului a hotarat sa puscam frontul, sa luam primele si toti banii sa-i dam lui Ilie, sa-si rezolve necazurile… I-am mai dat si ceva pe de-asupra. Pana la sfarsitul anului Ilie urma sa fie retrogradat ca ajutor de miner, la ajutorul lui de acum. Era mare rusine… dar n-aveam ce face… Recuperarea minereului o va face tot el, prin extrageri de pilier (stalpi lasati pentru sustinere) vechi si tot el va raspunde de dilutie(roca fara continut de minereu -dilutie).Asta a fost povestea lui Ilie. Una calda, alta rece!

Inginerul Dumitru Barsan e o personalitate in tara in domeniul mineritului, un om deosebit! Daca o data ai stat de vorba cu el, nu-1 uiti toata viata. A ajutat multi oamneni. Datorita insusirilor sale de caracter si a pregatirii profesionale de exceptie a prevenit multe catastrofe.S-a ridicat, a dat ochii roata si s-a adresat celor adunati in sala festiva:
– Sunt sigur ca majoritatea dumneavoastra ar dori sa ma auda vorbind despre ceea ce ne este noua foarte drag: mineritul. Si eu as fi dorit acelasi lucru dar se pare, ca, cu cat pui mai multa vointa si munca intr-o parte, cu atat iti neglijezi mai mult alte parti ale vietii! Asa ca eu va voi istorisi un crampei din viata mea.
Cel putin o data pe luna dadeam o fuga in satul in care m-am nascut. Cunosteam toate bucuriile, toate pasurile satenilor mei. Pana la terminarea facultatii veneam mai rar, apoi, cat au trait parintii, m-am obisnuit sa vin lunar. Asa mi-a intrat in obisnuinta! De insurat m-am insurat cu o femeie din orasul in care lucram. Nevasta-mea este inginera la o mare intreprindere. Are o cariera stralucita, e apreciata si se impune la locul ei de munca. Fiind amandoi cu functii destul de importante, cu delegatii, cu schimburi de experienta, nici nu ne-am dat seama cum trece timpul si ne-am trezit ca ni s-a nascut unicul nostru copil, Emil. De cresterea lui ne-am ocupat, dupa cat se pare prea putin. Lucrurile s-au desfasurat dupa tipicul vremii: am luat o “bona”, apoi cresa, camin, scoala, cheia in gat… si uite asa… a ajuns sa dea examenul de treapta…Copilul era unul obisnuit, nu era o frumusete. Mi-am dat seama ca nici prea educat nu era. Am sesizat acest lucru cu ocazia unor “rabufniri” ale lui, cand il luam la rost. Dar de cele mai multe ori se straduia si reusea sa nu ne “atraga atentia” cu nici un semn de necuviinta, incet, incet, urmarindu-l mai atent am reusit sa constat cu nespusa durere in suflet, cu durerea unui tata, ca fiul lui, are unele purtari ciudate, excentrice, libertine. Era la varsta ingrata, avea 15 ani. Toate le-am pus pe seama cresterii, pe spiritul varstei care spune mereu: Nu! Nu! Nu! Fiul meu invata foarte bine – note de noua si de zece – poate si asta mi-a adormit gandurile. Dar l-am descoperit ca fumeaza, ba o data a venit ametit de bautura, aducandu-mi in casa o “pipita”… Si… treaba s-a repetat…Bine-nteles ca n-am ramas pasiv. Dar cu cat eram mai intransingent, cu atat era si el mai indarjit impotriva vederilor mele. Am incercat sa ma sfatuiesc si cu sotia. Spre surprinderea mea, ea nu prea s-a impacientat. Am dat vina pe ea, ea pe mine. Ne-am certat… insa cu asta nu prea am rezolvat problema. Atunci am inceput sa derulez “filmul”: cum a crescut acest copil, copilul nostru. Si mi-am dat seama ca a crescut ca o buruiana. Ploaie a avut cat a dorit, adica bani, a inceput sa infloreasca, dar, ca orice buruiana, nu face roade…Discutiile mai aprinse cu Mia, sotia mea, in legatura cu acest subiect o scoteau din sarite:
– Dar ce ai draga, de doua luni tot discuti… ma bati la cap, dar de rezolvat ai rezolvat ceva? Are vreun efect?
– Pai… nu. De aceea suntem impreuna sa discutam, nu?!
– Daca tu nu ai rezolvat nimic, atunci lasa-ma in pace! O sa rezolv eu! Te asigur! Si a trantit usa.
Cu asta a pus capat discutiei. Ne-am dus la culcare: noi in casa, Emil in sura, in fan. Ne spunea ca adora mirosul de fan!
A doua zi, duminica, ne-am trezit parca mai inviorati. Era o atmosfera… cum sa spun… ca la tara: liniste si soare… Timpul parca statea in loc. Nevasta a plecat la o vecina.
Eu incercam sa-mi oranduiesc gandurile si sa nu fiu asa aspru. Ma uitam dupa Emil. Pentru prima oara mi s-a facut mila de el. Ma tot uitam la el. Adolescent – adolescent, dar chiar asa desirat si urat…! parca tot ceea ce era mai urat in mine si in nevasta-mea se adunase in el: nasul cam mare, borcanat, gura cu colturile trase in jos, buze mari, negre… Ce mai?! De aici mila ce m-a cuprins vazandu-1 si parca nu-1 mai puteam judeca asa de aspru… E totusi inca un copil. Cat despre purtare… gaseam ca e si vina mea, dar mai ales a neveste-mi, care, oricum, fusese mai mult cu el. Ea il lasase, mi-am zis eu, mai liber, il dota cu “lei”, ea ii spunea “baiatul mamei” si rezultatul – uite-1! In sat, de gospodaria ramasa de la parinti, se ocupa Alexandru -prietenul meu din copilarie. El supraveghea si se ingrijea de toate: de casa, de gradina, ba ne tinea si niste iepuri. Ma rog… nici eu nu i-am ramas dator! Dincolo de asta, de fiecare data ne simteam bine impreuna.