Mi-am mai consultat manualele si cartile de specialitate. Toate duceau la acelasi rezultat: trebuie schimbat samburele! Dar, cum sa ma apuc eu sa fac asa ceva? in foaia mea de acord era specificat clar samburele si daca faceam un sambure neprescris… care s-ar putea sa nici nu reuseasca, atunci chiar ca am dat de dracu! Dar nici asa nu mai puteam continua. Eram la jumatatea lunii si eu aveam 4 metri in minus. Patru zile lucrate de pomana!
Fara sa spun nimanui nimic, m-am pregatit pentru ceea ce urma sa risc. M-am decis. De acum voi da “samburele canadian”. in ziua cand pentru prima data am gaurit frontul cu noul sambure, pe ajutor l-am pus sa repare linia pe halda, chipurile sa nu mai cada vagonetele cand transportam.
Am perforat greu, foarte greu, singur, tot frontul. Am mai si lungit gaurile cu 20 de cm. Ce-o fi o fi! Am adus explozibilul. Am incarcat si puscat. Dupa puscatura, ma tot uitam la ceas, abia am avut rabdare sa iasa gazele ca m-am si “aruncat” in frontul de lucru. Frontul rupsese asa cum ma asteptasem si cum scrie cartea. Un metru “curat”. Resturile fundurilor de gauri erau scurte – de 15-20 cm. Cu asta m-am incredintat ca trebuie sa mai incerc si varianta propusa initial, cu doi samburi canadieni, pe diagonala. Zis si facut. A doua zi iar l-am “lasat” pe ajutor afara. Nu incarcasem nimic din materialul dislocat cu o zi inainte. El ma tot intreba daca nu ne trebuie vagoneti? Nu, inca nu, i-am taiat-o scurt. M-a lasat in pace. M-am apucat de gaurit. Lucram ca un nebun. Nu doream sa ma vada nimeni, pana nu aveam siguranta reusitei. Ca sa nu ma surprinda nimeni, nici maistrul, cand stiam ca-si face “rondul”, am incarcat un vagonet si i-am iesit inainte:
– Bun noroc!
– Noroc bun!
– D-apoi cum e, Ioane?
– Tot cum stiti, maistre.
– Nu fi suparat. De nu iesi cu planul, luna viitoare iti dau un loc de munca mai bun, la 15 Nord.
– Pana atunci poate se schimba roca!
– Sunt ceva semne?
– A, nuuu… nu… dar este imposibil “s-o tina” tot asa!
– Da, da… s-ar putea. Noroc bun si spor la munca! -Noroc bun! Am lasat acolo vagonetul si am fugit la perforator. Perforam. Perforam acum cu doi samburi canadieni, Am reusit sa perforez niste gauri de 1,40 m si nu m-a stiut nimeni. Am “zburat” dupa explozibil. Am incarcat gaurile. Am puscat. Inima imi batea mai sa-mi sara din piept. Nu aveam stare. Parca cele 20 de minute de “dupa puscare” ar fi fost ani… Au trecut si alea. Am fugit in front. Nu-mi venea sa cred! Fundul gaurilor nu mai exista. Frontul era curat. Nu se mai “uitau” la mine tot timpul acele orbite goale ale gaurilor nepuscate. Am fugit afara. Mi-am luat ajutorul de mana si lara sa-i zic nimic “l-am tras” in frontul de lucru. Cand am ajuns acolo, el s-a prins de cap. Materialul puscat in doua zile si neincarcat se adunase la vreo 15 vagonete. Asta observase el. Abia cand i-am aratat frontul de lucru “curat” si-a dat seama ca eu facusem ceva… Ca eu reusisem ceva ce el nu stia. Ca roca incepuse sa ma “asculte”. Ca stapaneam muntele…
-Tu ce crezi ca mi-a zis?
-De unde sa stiu eu?
– Cu toate ca era mai batran decat mine, pentru prima oara mi-a zis: “baciu Ionel”, cum ai facut asta? Pricepi tu? Cand cineva iti spune “baciu” la mineri este ca un atestat, un examen foarte greu luat deja, si asta in fata unei comisii intransigente – ortacul tau…Atunci pentru prima oara m-am simtit si eu MINER. Si pana atunci eu imi ziceam ca sunt miner, dar de atunci ma si mandream cu asta. Si asa cum la noi se poarta porecle, dupa reusitele sau nereusitele fiecaruia, pe mine m-au poreclit “canadianul”. A iesit ceva taraboi pentru ca am schimbat monografia de puscare dar, cum rezultatul a fost o reusita, m-au iertat. La noi la mina eu am fost primul care a folosit acest tip de sambure. Ei, vezi, nici nu stii cu cine stai de vorba! Dar acum cred ca stii cine sunt
minerii…
– A… da… rar asemenea intorsatura in viata: un fost fotbalist sa se dedice mineritului, dar daca “baciul Nelu” zice, este posibil… Ia mai armeaza tu ceva cu spuma, ca de ma las dupa vorbele tale raman cu “frontul de lucru” uscat…Lumea din jur se mira de ce radeam noi cu atata pofta!
Treaba ei! Mire-se!

– Ai venit, ma?!
– Am venit, baciu Petre.
– Atunci… stai!
– Am stat!
– Si… zici ca l-ai vazut, tu cu ochii tai?
– Asa cum te vad, baciu Petre.
– Mai, Vasile, pe tine cine te-a trimis “acolo”?
– Il urmaream de mult.
– Acum stii ce zic eu?!…
– Nu…
– De aud o singura vorba despre aceasta treaba si despre Ilie, tu iti cauti alt loc de munca. La mine nu mai ai ce cauta. Ai priceput?!
– Priceput, baciu Petre.
– Atunci… e bine!
Era in primii ani de dupa razboi. Cererile de metale, dupa redeschiderea minelor erau mari. De cand se stia, in abataje nu s-a lucrat in doua schimburi, asa cum se lucra acum. Trebuia mai mult zinc, mai mult plumb, mai mult aur si argint, mai mult… dar ce nu trebuia atunci!?Ma uimea faptul ca nu se lucra la alte doua abataje: unul la numai 30 de metri de al meu, celalalt ceva mai departe. Aveau acelasi continut ca si abatajul nostru, si aici la noi se lucra in doua schimburi! Am fi putut da de trei ori mai mult minereu, cu cate trei echipe, si ar fi fost si oameni mai multi iar minereul extras ar fi fost pe potriva…Asa, era doar brigada mea, impartita in trei schimburi. in celelalte doua schimburi sefii de echipa erau Ilie si Vasile, ajutoarele mele. Cum nu prea aveam mijloace ca sa “coboram” zilnic la casele noastre, dormeam noptile de peste saptamana, intr-o fosta cabana a taietorilor de lemne, unde s-a amenajat ca un dormitor. Sambata coboram si noi acasa, la familii. O data se lucra cu un singur schimb. Celelalte doua schimburi, dupa ce terminau cu ajutorul dat caimanului de la cabana la ceea ce el nu putea face singur, isi mai omorau timpul cu cate un “septic”,… “douazecisiunu” sau pur si simplu sporovaiau intre ei. Eram prin luna august si, de vreo patru luni, Ilie, un miner foarte bun si dibaci, statea din ce in ce mai putin timp cu noi. In prima luna nici n-am observat acest lucru. Eram si noi cu aranjatul locului, cu gospodarirea cabanei, ne mai imprastiam sa culegem ciuperci, zmeura si cum ocupatii de acest fel nu prea tin oamenii in grup nu i-am sesizat absenta. Ceva totusi parca mi-a atras atentia! Ochii lui au devenit mai scumpi la vedere, devenise mai morocanos. Evita privirile noastre, evita povestile noastre, intr-un cuvant nu prea era in apele lui. Intr-o “societate de barbati” el avea ceva ce dadea de banuit. Avea ceva pe suflet! Dintre noi, care eram cu totii saraci, el, ca sa zic asa, era “lipit”. Nu avea casa lui, statea la socri, avea cinci copii. Nevasta lui, in schimb, era foarte frumoasa. O vazusem cand a suit o data cu demancare la el. Se intelegeau bine. De… greu ne era la toti, dar lui ii era poate cel mai greu. Ne-am gandit ca poate-i gelos, De… nevasta lui fiind asa de frumoasa (si asta se vedea si dupa numarul copiilor)… sau poate ca ea dadea pe de laturi… Trebuia aflat…Am vorbit cu celalalt sef de echipa, cu Vasile, sa plece in sat, sa se intalneasca cu geologul, sa-i spuna ca se “schimba roca”, iar ortacilor sa le aduca, ce le trebuie… ceva de acasa.
De fapt eu il trimisesem pe Vasile sa descoasa lumea daca Irina nu are cumva vreun “cioflingar” care-i scutura poalele. Sa vada daca lui Ilie de acasa i se trage starea, ori are alte necazuri. Si de… de putem, il ajutam!- Fiecare dintre ortaci isi mai amintea ca are nevoie de ceva de pe acasa, ba zahar, ba de slanina, ba… ma rog… fiecare avea de transmis cate ceva pentru cei de acasa. Cand l-am intrebat pe Ilie, el atat a zis: Uita-te la ai mei si spune-mi cum sunt: bine ori rau? in locul lui Vasile am intrat eu in “schimb”.

Motivand ca repar ceva la linie, ca nu mergeau bine “carele”, am ramas in apropierea echipei lui Ilie. Schimbul meu se terminase. Stand in intuneric, fara lampa, urmaream toate miscarile echipei, dar mai ales ale lui Ilie. De fapt, as fi putut zice ca eram atras, hipnotizat de frumusetea executarii gaurilor suleana – gauri executate manual, de jos in sus – si in general, cat de armonios isi coordoneaza miscarile lui si ale echipei. Dupa parerea mea el si-a terminat gaurile cu o ora mai devreme decat era normat.
Am ajuns sa invat de la fostii mei elevi si nu mi-ar fi parut rau sa mai fi avut si alti elevi pe langa mine, sa le prezint aceasta perfectiune in materie, care era Ilie. Observ ca-si strang deja sculele si se pregatesc de iesire. Era sa fiu surprins acolo. M-am retras intr-o nisa si ei au iesit veseli afara, trecand pe langa mine. Era o zi de vara, frumoasa. Intrasera in mina la ora doua si acum era ora opt si deja ieseau. Am iesit si eu afara, nu mai era nimeni nicaieri…M-am furisat pe o poteca si am ajuns la cabana. Aici nici urma de echipa lui Ilie. Echipa mea se pregatea de schimb, cand il aud pe Greasan ca striga la Partene, care nu-1 “slabea” deloc, nici cu gura nici cu palmele, palme amicale, colegiale mi-am zis:
– Sunteti nebuni!? Va bateti voi intre voi? Ce ai cu carutasul Partene? Ce ti-a facut? Ori i-ai “multumit” ca ne-a adus la timp sfredelele?!
– Bade, Petre, asta a innebunit! Ma si mir ca nu-1 tii legat! zice Greasan, spunandu-si oful. Cand am dus jos la ascutit sfredelele aveam 6 prustare (scurte, de inceput), 6 mijlocii si 8 lungi. Partene zice ca mi-a dat numai 18 si dupa cate vezi erau 20. Le-am dus la ascutit si le-am adus ascutite. El, cand le-a vazut s-a bucurat. Ma cheama in coliba sa beau ceva apa proaspata de izvor, sa mai povestim si sa-si ia cheia sa bage sfredelele in boxa. Cand am ajuns sa le caram, erau numai 6 prustare, 4 mijlocii si 6 lungi… Cineva, auzi… cineva a furat sfredelele! Aici, in varful muntelui! si asta – il arata pe Partene – se apuca de capul lui si de gatul meu…
– Mai, Partene, poate ca va veni o zi cand fiecare om o sa aiba cei 7 ani de acasa, ca tu ai cam ramas fara ei! Sa-ti mai spun ceva: de vrei sa mai innoptezi aici sa nu mai aud astfel de ispravi de-ale tale! M-ai inteles?
– Inteles, baciu Petre!
– Acum, spune si tu, bine a zis Greasan?
– Asa a fost!
– Si zici ca cineva aici, repet, aici la 1860 m ne-a furat 4 sfredele?!
– Da! Asa se vede…
– De fapt… Daca stai si te gandesti bine sfredelele ne trebuie aici la munte, nu in centrul comunei.
– Greasan, ai mancat, ma? Hai cineaza cu noi!
– Multamesc frumos, baciu Petre, dar as vrea sa ajung acasa pe ziua. Asa ca…
– Partene, du tu sfredelele. Iar pe tine Greasan te rog frumos sa fii atent doua zile. Eu asa o sa aranjez lucrurile sa lovesc sfredelele la cap cu ciocanul cel mare si in felul in care tu stii ca lovesc eu. Stii cum?
— Bineinteles…
– Te rog, inca ceva! Un om o sa-ti aduca toate sfredelele si dupa aceea probabil altul o sa-ti aduca pe celelalte. Rogu-te, sa-mi spui si mie cine vor fi Cei doi!? Si sa pui deoparte sa vad si eu sfredelele aduse. Bine, ma!
— Bine, baciu Petre! Dar, tu Partene nu ai nimic de spus? Ca de cand te-ai intors tot taci!
– Pai, daca asa de tare se grabeste, nu-i mai cer datoria… cele doua perechi de palme… Oricum, ma iarta, ca mi-a sarit mustarul, cand am vazut ca lipsesc sfredelele.
-Noa, Noroc bun! :
– Noroc bun! Pe cand ne asezam la cina vine si Vasile, cel trimis in recunoastere. Cu daruri, cu povesti, cu de toate… Lui Ghita i-a adus amnarul, in padure e mai practic. Dupa ce a desertat sacul cu povesti si cel cu daruri, unora le-a mai adus si cafea. De, se ingrijesc “albinutele” de ei… Am ramas numai eu si Vasile.
– Ei ce ti-a spus geologul?