Chestiunea era ca francezul murea de curiozitate ce puteau ei doi discuta, atat de interesant ca se puteau “intretine” singuri, neavand nevoie de juriu. I-a rugat sa-i primeasca si pe ei, sa auda povestile lui Todut care se pare ca isi castiga audienta. Cu scuzele de rigoare, Todut a inceput sa le prezinte momentele prin care trecuse in acea zi. Cu aceasta ocazie, Todut a facut o riguroasa dare de seama asupra etapelor de parcurgere a lucrarilor miniere vechi de mai bine de o jumatate de secol. Nu s-a sfiit sa puncteze si faptul ca “fratele” hontului, a vagonetului de lemn, se afla intr-un muzeu din Occident…
Dupa aceasta lunga disertatie, atmosfera s-a destins si au trecut Ia discutii particulare, care cuprindeau mai putini membri intr-un grup. Intr-un tarziu, terminandu-se banchetul, musafirii le-au multumit cu totii, satisfacuti, au plecat spre casa.
Inainte de plecare, francezii i-au oferit Mareei un tom de carti bibliofile ale lui Zola, lucru care a avut darul s-o incante placut pe Mara. S-au intors acasa bucurosi, ca doi oameni fericiti si multumiti.
– Mara, azi este vineri si tu m-ai invitat la restaurant. Ce-ai spune daca in dorinta mea de revansare, mi-as permite si eu sa-ti fac o invitatie la un restaurant?
– Daca asta doresti tu, de ce nu? Si tot la R.F.N?
– Tot, daca tu vrei. Daca n-or avea locuri, vom merge la “Ardealul”.
– Dar asta presupune ca si maine vom fi ocupati.
– Nu vreau sa-ti spun cat de putin suntem impreuna, dar la un restaurant nu-mi mai aduc aminte de cand n-am mai fost. Noroc cu banchetul francezilor, altfel uitam ca mai exista si restaurante pe lume! Si unele chiar selecte cum e si acest R.F.N. particular.
– De, asta cam asa este, completa Mara.
Sambata seara, cei doi proaspeti cunoscuti ai chelnerilor, s-au prezentat la acelasi local, la o masa festiva, cu lumanari, cu o atmosfera intima, ce mai, tot tacamul si cu tot tam-tam-ul obisnuit in asemenea cazuri. Todut si Mara erau in forma si in timpul consumarii aperitivelor, printr-un vals celebru, muzica i-a invitat la dans. Din acel moment am putea zice ca servirea mesei alterna cu reprizele de dans. Atmosfera era minunata si ei, de asemenea, se simteau foarte bine. Dupa ce au mai obosit ori poate doar muzica discreta sa fi creat monotonia, au inceput sa mai si intarzie la masa, sa mai discute intre ei, sa se mai sicaneze cu cate-o vorba. Primul provocator de discutii a fost Mara.
– Auzi, tu mi-ai spus ca in tineretea ta ai discutat cu mai multe fete, tot asa de tandru si bine intentionat erai cu fiecare? N-ai vrea sa-mi povestesti si mie despre vreo cunostinta de-a ta, din tinerete? Cam cum abordai tu pe atunci problemele acestea? De fapt, curiozitatea mea este: cum era modul tau de de-a face cunostinta. Si mai ales cum va desparte-ati? Sper ca intr-un mod civilizat, nu?
– Draga mea, te ascult cu placere si tot cu placere-ti voi da si raspunsurile dorite.
– Te ascult draga, crede-ma cu mult interes, intrucat intuitia mea de femeie ma avertizeaza ca-i ceva deosebit…
– Sa n-o luam chiar asa! Daca doresti sa-ti spun, iti spun, daca nu atunci nu-ti povestesc nimic, si o sa putem vorbi despre altceva, fara sa ne pierdem buna dispozitie, intrucat se stie ca de regula amintirile tineretii uneori pot jigni, pot distruge o buna dispozitie intre doi soti.
– Ai dreptate, dar nu stiu de ce acuma-mi doresc o asemenea poveste.
– Mara, in vocea ta simt ceva inflexiuni, care nu-mi plac, doar daca tii cu tot dinadinsul sa ne certam!…
– Nu fi prostut, probabil ca in cazul acesta auzul tau iti joaca feste… Am eu o asemenea predispozitie sa aud o astfel de destainuire din gura ta. De ce, ori pentru ce, iti voi spune mai tarziu… dar acum ti-as asculta destainuirile despre fostele tale cunostinte din tinerete. Poate, in acest moment, si tu te gandesti pe unde vor fi ele, ce mai fac, cum vor fi aratand ele acum?… Dar de ce s-o intindem? Te rog sa-mi spui o amintire cu una dintre ele!
– Bine, draga, zise Todut, si cu destula neincredere incepu sa povesteasca. Era pe vremea cand inca mai lucram in localitatea mea de bastina, de fapt, chiar in primele luni de munca. imi doream nespus de mult sa am o bicicleta. in acelasi timp exista in satul nostru o adevarata febra a mijloacelor de transport.

Toata lumea incerca sa-si regandeasca felul sau de deplasare, tinand cont de posibilitatile tehnice ale vremii, de posibilitatile lui financiare, pentru realizarea acestui deziderat. Aceasta febrila “miscare”, a pornit din doua cauze. Statul roman a terminat cu decimarea cailor pe teritoriul tarii, cu sfatul si obligatia rusilor, perioada cand iti puteai “cumpara” un cal pe o “jumatate” de rachiu alb, iar dupa ce iti terminai de carat materialele ce le aveai de dus, dadeai calul Ia hingheri sa fie omorat, intrucat, pamanturile fiind colectivizate si neavand pasune, nu-l puteai hrani… A doua cauza era schimbarea conditiilor de transport ale minerilor, s-a trecut de la masina carosata cu prelata, la autobuze, care erau vechi este adevarat, dar conditiile erau altele. Masinile carosate cu prelata erau gratuite, transportau minerii gratuit, autobuzele trebuiau platite, si cum abonamentul era ceva mai mare de 10% din salariu, multi s-au vazut destul de jumuliti cand duceau salariul acasa. Ei nu puteau sa faca ceva in plus sa le creasca salariul, dar de scazut le scadea lunar.
Cei mai in varsta, care mai aveau si ceva bani, si-au luat motorete, dar noi tinerii am “optat” pentru biciclete.
Era ca si un concurs al tineretii, plecarea la munca in plutoane compacte de tineri biciclisti, care, dupa o incalzire de doi-trei kilometri, incepeau o adevarata cursa care era foarte gustata de toti participantii.
Dupa schimb, spre casa, drumul era mai usor, coborand continuu.
Mi-am procurat si eu o bicicleta, la mana a doua, era foarte buna, cu cauciucurile mai aveam de furca, poate nu era rau de le-asi fi schimbat, erau cam putrede.
Cu toate ca era asa, m-a costat un salariu intreg pe-o luna, acea achizitie. Acum, cu ea sub mine, eram innebunit de dragul de-a pedala. Cu toate ca de regula se pedaleaza cu picioarele, uneori nu-i rau s-o faci si cu putin cap. Dar, in tinerete, nu multi isi pierd timpul cu analizele si nici eu n-am fost o exceptie.
Cu bicicleta neverificata, asa cum am cumparat-o, am plecat la un drum lung, la Bistrita. Fara scule, fara piese de rezerva si, mai ales, fara o bucata de paine, doar cu un prieten. Primii 20 de kilometrii au mers, apoi, vazand conditiile si perspectivele ce “ni se ofereau”, prietenul meu a refuzat sa mearga mai departe, mai ales ca de aici trebuia sa urcam Rotunda timp de vreo ora.
Cu greu l-am putut lamuri sa nu ma abandoneze si mult mai greu am ajuns la Bistrita. Acolo nervii nostri nu mai aveau termene de comparatie. Fiind duminica, nu era deschis nici un local. Si nu aveam nici-o posibilitate sa ne aprovizionam, sa putem cumpara ceva de-ale gurii. Foamea ne-a transformat aceasta plimbare de placere intr-un chin. Ne era asa de foame, ca nu mai puteam impinge bicicletele. Nici vorba sa ne putem intoarce acasa, fara sa imbucam ceva. imi vine o idee. Aveam un var. Era viticultor prin Dumitra. Nu aveam nici un fel de relatii, deci nu stiam unde sa-1 caut. Dar nefiind altceva, am imbratisat si aceasta ultima sansa. ii spun prietenului meu care numai ca nu ma manca de nervos, si continuu se lamenta ca s-a luat dupa mine, ca asa-i trebuie, si in final refuza alternativa.
– Nu sunt de acord! sa parcurg la intoarcere cu 14 kilometri in plus, mort de
foame?!
– Cum vrei tu, dar nu vad pe nimeni sa arunce cu paine dupa noi.
– Stii ce, nu-ti mai zic nimic. Decat mort de foame, mai bine 14 kilometri in plus si, uite asa, incepe “tararea” noastra spre Dumitra. Nu doresc sa-ti spun ce lungi au fost kilometrii aceia, cate ganduri nebunesti nu ne asaltau, dar toate se sfarsesc si ne vedem in Dumitra. Eu nu doream sa-i spun prietenului ca de fapt nu mi-am vazut varul de vreo cinci ani, si-i cunosteam adresa doar de pe ultima scrisoare ce mi-a trimis-o, cu vreo trei ani in urma, eu neavand nici macar certitudinea ca el mai lucreaza in aceasta localitate. Dar alta varianta nu aveam si daca ar fi stiut prietenul meu “in ce ape tulburi ma scald” ar fi fost capabil sa ma ia la palme. Speram, in ce-1 mai fericit caz, ca voi intreba o persoana care sa-mi spuna de fapt ca nu se mai afla in Dumitra, si in bunele obiceiuri romanesti, sperand ca ne-a omeni macar cu un mar.

Spre fericirea noastra, si varul meu era deosebit de impresionat de manifestarile de dragoste de care eram capabili, nefiind niciodata prea afectuosi, ne-a dus la “gazda” la care sta “cu totul” si ne-a servit cu branza de oaie si vin. in acea zona viticola, duminica, rar gaseai oameni sa nu fie “bine dispusi” si cum varul meu era viticultor de profesie, era aproape in “starea naturala”, servind mai mult “supa de struguri” decat paine.
Asa ca am fost fericiti ca am mai gasit inca ceva langa “supa” lor. Dupa ce ne-am potolit urgentele ne era sete. Aici apa era cam salcie si oamenii foloseau mai mult vin decat apa. Nu eram obisnuiti cu acest tratament, dar ne era si teama ca nu cumva sa ne moleseasca vinul si am refuzat portia de vin, pe post de apa, carand setea cu noi inca vreo 20 de kilometri. Ne-am bucurat sincer de intalnirea cu varul meu, as fi dorit sa mai stau, eram si obositi, dar dupa parerea noastra ori ce intarziere echivala cu intalnirea cu noaptea, si cum ti-am spus, dotarile noastre erau precare si incomplete de iluminat nici nu mai vorbim. Am multumit de toate, ne-am promis… dar ce nu ne-am promis si-am plecat, cam amortiti. Daca nu ne mai chinuia foamea am inceput sa observam ca ne cam dor anumite parti ale corpului, ca in unele locuri chiar avem rosaturi, ca suntem cam la capatul puterilor, dar, cum tinerii niciodata nu “dau inapoi” mai ales ca aveam destul de pedalat inainte, asa am continuat si noi. Cu greu ne-am vazut in Nasaud, cu toate ca drumul pana aici era in coborare, de aici in colo si pana acasa, 42 de kilometrii sunt de facut in urcare.
Era ora trei dupa amiaza, cand am sosit si plimbandu-ne putin am zarit-o pe fata comandantului Comisariatului Raional. O fetita foarte frumoasa, cu vreo doi ani mai mica decat mine. Pe atunci erau la moda fustele largi, evazate, cu buzunare in fata. Si ea purta o asemenea fusta, completata c-o bluzita alba de matase, care-i evidentia frumusetea trupului. In formare. Ne intalneam pentru a doua sau a treia oara si am invitat-o la o inghetata, impreuna cu prietena ei.
Pentru noi, eforturile de deplasare erau evidente, in urma parcurgerii celor peste o suta de kilometri de pana atunci. in cazul acesta, neavand o stare prea fericita de-a conduce discutiile “cat .de cat veseli, discutam mai mult de complezenta, straduindu-ne sa nu parem lipsiti de respect, intrucat in afara conditiei deplorabile in care ne gaseam eu tineam mult la prietenia Dianei, o fiinta sincera, plina de viata si frumoasa foc. Ma seca la suflet numai cand ma gandeam c-as putea pierde prietenia ei. in afara de faptul ca nu cred ca ar putea exista baiat sa nu se indragosteasca de ea, era fiica sefului Comisariatului, si daca n-o stiai, ar fi fost cum ar fi fost, dar sa te cunosti si sa te certi cu ea, tu care nu ai inca armata facuta, ar fi fost cumplit.
In scurta noastra intalnire, la starea si putinul timp de care dispuneam, atat am putut realiza, sa fixez o intalnire pentru ziua de marti, cand incepea Festivalul folcloric la Nasaud, pe 1 Mai. Da, asta a fost… Poate ma vei crede, poate nu, cu toate ca ti-am spus cat de mult am tinut la Diana, aceasta a fost ultima noastra intalnire si nici armata nu mi-a putut-o indulci prin bunavointa tatalui ei. Toate acestea s-au intamplat datorita faptului ca eu, dupa acel tur de forta din acea Duminica cu bicicleta, n-am mai fost capabil doua saptamani sa mai calaresc bicicleta…
Cantand la fanfara, obisnuiti fiind sa mergem impreuna cu celelalte formatii care se vor produce la festivalul ce va avea loc la Nasaud, in ultimul moment s-a hotarat ca instrumentistii sa plece la Bistrita nu la Nasaud. Neavand posibilitati de comunicare cu Diana pentru a-i spune schimbarile survenite, eu am fost dus la Bistrita si ea ma astepta in Nasaud… Faptul ca n-am fost prezent la intalnire, la data fixata mi-a creat un complex fata de Diana, jena care m-a urmarit mult timp si dupa aceia. Dupa acea intamplare nenorocita, am mai fost pe la Nasaud de mai multe ori, dar cautam locurile pe unde eram sigur ca nu ma va intalni… S-a intamplat ca premiera unui film romanesc, sa nu se faca la cinematograful PATRIA din Bucuresti, ci la cinematograful din Nasaud. Cu toate ca eu eram in acel timp in localitate, filmul a rulat fara prezenta mea, de teama sa n-o intalnesc. Cand fanfara noastra a ajuns la Bistrita, ne-am dat seama ca nu numai instrumentistii erau in Bistrita, ci toate formatiile, tot festivalul a fost mutat aici.
Desfasuratorul de program a plasat fanfara noastra in deschiderea festivalului, pe considerentul ca, fiind cei mai stridenti, vom fi auziti mai bine, avand si serviciul de chematori la acest festival, transferat in ultimul moment de la Nasaud la Bistrita. Luand locul III, dupa ce am incheiat programul, am primit liber. Daca nu eram, cum eram, dupa lungul drum spre Bistrita cu bicicleta, cu numai trei zile in urma, bicicleta am gasit, cine s-o impinga nu. Asa s-a facut ca nu m-am putut vedea cu Diana. Dupa cum stii, dragostea si placerea mea era dansul.