Sandu, dupa plecarea mea, a devenit penibil, el fiind o partida, a inceput sa puna conditii, in loc sa profite ca s-a vazut scapat de mine “acolo nu mai existam”, s-a erijat in niste pretentii, care i-au “mobilizat” pe rudeniile Vioricai si l-au dat afara din casa.
Adunarea care s-a materializat in acea seara, avea un talc. Toti componenti adunari si-au propus cate ceva, si nimeni nu a luat nimic toata lumea a pierdut.
Asa a luat sfarsit cunostinta mea cu Viorica. Am aflat ca s-a casatorit cu un militian. Deh… soarta.
– Ti-a cam umblat bicicleta, barbate!
– Nu mai mult ca la alti tineri. Totusi ar mai fi ceva de remarcat. in acele timpuri, daca ai sarutat o fata, nu mai era mult pana la logodna. iti spun eu acest lucru ca sa sti ca de la Viorica n-am primit nici macar un sarut…
– Chiar daca-i primit, eu te iert. Nu aveai armata facuta, nu erai copt… Erai un pusti, nu ma razboiesc cu copiii!
– Asa esti tu, eu sunt sincer si tu ma iei in zeflemea!
– Daca asta crezi, hai sa-ti dau un pupic!
Dupa aceste replici s-au ridicat, au achitat consumatia si au plecat spre casa.
– Todut, poate te superi, dar pe un om nu-1 cunosti o viata intreaga, de aceea te mai sicanez si eu cu cate o intrebare, sa ne mai punem cate o caramida la cunoasterea noastra, dar si ca sa ne mai aducem aminte de copilarie si tineretea noastra. Tu stii ce-as mai dori sa-mi spui?
– Nu.
– O parere vis-a-vis de educatia pe care noi am dat-o copiilor nostri, tu ce crezi, e bine asa cum procedam? Oare prioritatile in educatie sunt viabile si in viitorul apropiat? As merge si mai departe. Ceea ce dorim noi sa le inoculam personalitatii fiecaruia nu vor fi un lucru perimat, bulversat, in noua societate ce acum se naste?
– Nu detin eu monopolul pedagogiei, dar, urmarind cresterea si descresterea diferitelor imperii, regalitati, usor se poate observa ca in momentul in care dispare moralitatea, in acea parte de lume, aceste superlumi incep sa se clatine si, in final, sa se dezmembreze, sa dispara. Deci primul postulat ar fi morala si al doilea neindoielnic este munca si iar munca.
in istoria lumii se vad exemple de supraputeri care, avand posibilitati si mijloace deosebite, au reusit sa racoleze cele mai ilustre minti in. diferite domenii, uneori reusind lucruri pe care alti nici nu le stiau, sau nici macar nu indrazneau sa le viseze.
Aceasta s-a intamplat datorita faptului ca au procedat ca mai sus, dar a venit in fata un popor deosebit de harnic, care, cu posibilitati inimaginabil de modeste, au reusit nu numai sa-i intreaca pe cei ce aveau de toate, dar sa-si adjudece propriile lor piete si chiar din tara lor.
Mai vreau sa-ti spun ca cei harnici nu sunt singulari, se mai cunosc popoare care,
dupa razboaie care le-a facut tara cenusa, prin harnicia lor au reusit sa fie numarul doi sau trei in lume in toate ramurile, impunandu-si produsele proprii in toata lumea.
Concluzia este ca, dupa morala, harnicia este un al doilea postulat al educatiei. Dar eu cred ca intrebarea ta s-a strecurat o nuanta proprie care probabil ca s-ar fi vrut un raspuns la ce parere au copiii nostri despre educatia data de noi.
Eu cred ca nu e prea buna…
Orice presupune reguli stabilite. Altfel apar si interdictiile si unele sunt coercitive, lucru ce nimanui nu-i facea placere, intrucat noi inca nu am ajuns la o disciplina “liber consimtita”.
in ceea ce priveste pe copiii nostri, daca ei sunt multumiti cu ce le oferim, parerea mea este ca nici unui copil nu cred ca-i pare copilaria destul de fericita, de indestulatoare, cu toate ca alta copilarie, de obicei, nici nu poate fi comparata cu a lor.
Sa exemplificam. La mine in familie, fiind mai multi copii, intotdeauna cel mai bine imbracat era primul, sau cel mai mare, ceilalti purtau lucrurile din care “iesea” el. La noi nici nu s-a pus problema, de-a avea masina, ba la unii copii problema aceasta, de-a avea masina lui, “apare” chiar la majorat in zilele noastre.

Legat de acest lucru, fratii mei, cand au avut copii s-au gandit ca cel mai frumos dar ce-1 pot oferi propriilor copii, ei nebeneficiind de-o copilarie prea indestulatoare, in timpul razboiului si imediat dupa el, s-au gandit sa le ofere si creeze o cat mai lunga copilarie. Nici aceasta n-a fost o solutie viabila, intrucat unul dintre ei, au un copil de… 31 de ani, care… inca-i mai place copilaria, prefera sa fie copil… cu avantajele ce rezulta din asta. Cu toate acestea, nici ei nu considera ca au gresit in educatia lui. Asemenea lucruri au mai patit-o si altii, carora evident le este rusine sa recunoasca, mai ales ca uneori au probleme deosebite. Crezi ca acesti copii sunt mai rai ca altii? Nici vorba, dar, fiind tot timpul socotiti ca niste copii, cocolositi, ocrotiti, s-au obisnuit sa nu mai faca nimic, sa astepte totul de la parinti.
Exista si alta varianta de parinti, care tot timpul se lupta din rasputeri ca odrasla lor sa aiba tot ce ei n-au avut, naravindu-si copiii, care se obisnuiesc foarte repede cu cei care s-au bagat singuri de sluga la ei, nemaiavand alta preocupare decat sa profite din plin, cheltuind tot ce pot cheltui, nu se Impacienteaza ce-or avea parintii la batranete.
As mai reveni la ceea ce-am mai spus cu putin inainte, nici acestia nu sunt mai rai ca altii, si nici ei nu au nici-o vina de patimirile noastre, din nefericita noastra copilarie, dar este absolut sigur ca nu ne vor intelege, fiind viata traita de noi si nu de ei, cu toate ca poate uneori am dorii sa avem din partea lor putina intelegere, sau macar sa se straduiasca sa ne inteleaga, fiindu-le, in final PARINTI, nu?
Sunt si parinti care incearca ei sa-i “lamureasca”, reluand la nesfarsit aceeasi placa, care, in final, nu duce la nimic altceva decat la tracasarea celor ce sunt obligati s-o asculte.
Nu-i poti pretinde unui copil sa stie ce era in razboi, daca nici istoricii nu au reusit sa sintetizeze acest subiect? in schimb cand viata mai “arunca” cate-o problema care are oarecare asemanare cu unele intamplari ale fostelor noastre copilarii, se mai poate face cate-o paralela cu “trecutele” vremi, la actualele realitati, ceia ce ar face-o mai usor de inteles pentru tineri. Poate asa-i vom convinge ca “spusa” noastra nu-i o fabulatie, si nici nu “luptam” pentru impresionarea artistica a auditoriului.
Un adevar real, este, ca in aceasta avalansa de tehnica informationala si posibilitati de tehnica de informare, practic nelimitate, este greu sa-ti impresionezi progenitura. Fostele noastre intamplari din copilarie nu-i impresioneaza deloc, neexistand nici cadrul martor de desfasurare, de atunci, ei nu-1 pot recepta. Pe ce trebuie sa ne bazam mai mult este credinta si disciplina si… sa ni se acorde putin timp de ascultare… daca se poate in acest scurt timp, copiii… sa nu-si anihileze… proprii lor parinti…
Si aici mai genereaza o problema, toate acestea trebuiau incepute cat se poate de “devreme”, in varsta, ca ele sa devina obisnuinta in familie. Dar cel mai greu este ca in probleme de educatie, atat mama cat si tata sa aiba aceiasi parere. De aici isi trage seva si puterea copilul neascultator. Noi l-am alimentat cu lucruri indecise si el le va sti racola in folosul sau.
De la revolutie, tot mai des se pune problema de-a folosi sau nu metode coercitive
in educatia copilului.
Daca incepem cu inceputul, in Biblie se spune ca “Bataia-i rupta din rai”. Codul Familiei o completeaza “Parintii au drept de corectie asupra copilului”… Zilele trecute a fost chiar o emisiune TV pe aceasta tema, unde toata lumea abjura acest lucru.
Ca om si parinte, care a crescut si indrumat multi copii, doresc sa va spun ca pentru prima data trebuie sa scoatem “Greselile gresitilor nostri” din Tatal nostru. Oameni buni, a sosit vremea ca “sa nu gresim facand un copil” sa-1 facem, dar nu oricum. Daca curatirea unei case se face cu mare atentie, de ce un copil il facem la nimereala, stresati, poate si bauti, intr-o depresiune psihica? De ce nu ne pregatim pentru acel care ne duce pe noi in fiinta sa, ne reprezinta, si pentru el nu putem face o pregatire de-o saptamana macar pentru o viata intreaga? Aici este greseala! Nu avem disponibilitatea de-a crea, dar cu toata iresponsabilitatea o facem, cu toate ca stim ca nu-i bine si nu va fi ceva bun, nefiind vorba de calitate, dar nici nu ne socheaza c-ar putea fi altceva decat ne dorim!
Daca oamenii ar tine cat de cat la cele spuse aici pana acum, si ar fi de dorit in special tinerii sa faca acest lucru, atunci am vedea numai copii si parinti fericiti.
– Sincer cred ca lumea-ti poate da dreptate, il aproba Mara, dar, dupa cum bine imi amintesc, eu te-am intrebat de propria ta copilarie, ai deviat, uitand ca, de fapt, eu sunt pedagog de profesie.

– Stiu, iubito, cum sa nu stiu, dar am tinut sa-ti precizez lucrurile care la inceputul intrebarii te nelinisteau. Odata cu cresterea copiilor, cresc si problemele. Ceia ce vorbim noi, n-am facut-o ca reclama la copii nostri, la copii altora, erau constatari reale intalnite in viata.
Ca sa reiau la observatia ta, in copilarie, imediat dupa razboi, nu puteam spune ca muream de fericire, as putea spune ca pe langa atatea copilarii triste, obisnuite in acele timpuri, era si copilaria mea aliniata la celelalte.
Un tata bolnav, care nu putea lucra nimic, care, ne-a parasit neasteptand sa implinesc zece ani. Dupa ce tata a murit, au urmat “ofertele” facute de ceilalti copiii, de societatea din acea vreme, unui copil orfan, si atatea lucruri care apar in mod obisnuit la o
casa fara barbat, rara stapan.
Cu toate acestea eu sunt multumit de propria-mi copilarie. Am avut prilejul si libertatea de-a colinda muntii, dealurile dupa bunul meu plac. Asemenea libertate este de neimaginat pentru unul care n-a cunoscut-o. Nici-un fel de betie nu-ti putea da o asemenea stare, o asemenea comparatie, cu aceasta traire fascinanta.
Muntele te obliga sa-ti perfectionezi toate simturile si reflexele, iti da trairi, iti impune o anumita stare sufleteasca care-ti permite sa te detasezi de meschinariile vietii, sa fi un invingator, aceasta-i viata cu muntele si daca nu esti convinsa de “educatia muntelui” iti propun o tema, care iti va da o deosebita satisfactie: “Vietile marilor oameni ai tarii si ai pamantului, in relatia educationala cu muntele” Vei avea sigur surprize. O parte a educatiei mele a fost influentata de munte, acest lucru-i evident, dar cealalta parte a fost uimirea mea in relatiile cu taranii. Modestia acestor oameni care cunosc ce-1 putin 10-12 meserii pentru a te putea descurca in profesia de taran, laconismul in vorbire si adancimea gandirii, vis-a vis de bunavointa si cumsecadenia, intrajutorarea intre semeni, pentru mine a fost intotdeauna o reala si placuta surpriza, ei fiind intotdeauna de admirat. Aceste calitati, ale lor, ale taranilor, nu numai ca m-au impresionat, dar m-au influentat mult in devenirea mea de om. Continuand pe acest fagas al “dezvelirii” copilariei, mai pot completa ca mi-a placut mult sa invat, cu toate ca dintre toti copii cati eram in clasa noastra, n-as fi putut spune despre nici unul, ca invata slab. Pentru noi era clar ca, tot ceia ce ni se preda, trebuie stiut altfel care ar fi rostul predarii acelor lectii! Nu conta ca ai lipsit la o ora sau la alta, obligatia era sa cunosti toata materia. Am fost surprins cand fiica noastra mi-a spus ca “dau extemporal”. Noua nu ne-a spus nimeni niciodata acest lucru si am dat si noi extemporale. Probabil ca acest lucru devine incredibil astazi.
Din cate-mi aduc aminte, rolul extemporalelor era, gasirea de probleme neintelese de elevi, sau prea putin cunoscute si aprofundarea acelei parti a materiei.
O perioada foarte grea a copilariei mele a fost cand mama “a cazut la pat” de reumatism, bolind vreo cinci ani. Atunci impreuna cu fratii, a trebuit sa traim din cunostintele acumulate de “mintile” noastre. Nu doresc sa revin la aceasta perioada, nu doresc sa induiosez pe nimeni, dar eram atat de “gras” ca mi-se spunea “ac de gamalie”. Aveam cap si restul era o ata.
– N-am dorit sa te intristez… il intrerupse Mara.
– Nu m-ai intristat de loc, am depasit de mult acele momente, dar din toata povestea aceasta, cel mai infricosator lucru despre care poti povesti, a fost: cum de s-a putut, ca sase copii, o perioada asa de lunga sa nu aiba nici un fel de ajutor de la nimeni?! Scuza-ma draga, ca am ajuns aici si in loc sa te inveselesc te intristez. Regret ca m-a furat “valul copilariei” mele care, normal, putea fi si mai bun.
– Nu-ti fa probleme, in restaurant m-am simtit bine, iar acum acasa, ma simt si mai bine. Asta conteaza, nu?
– Da ai dreptate, ma bucur ca este asa, iar acum speri ca n-o sa te superi, dar eu o sa-ti urez noapte buna, se pare ca m-a cam doborat oboseala zilei.
– Acelasi lucru-ti urez si eu.
A doua zi, venind de la serviciu, Todut era asteptat de fiul sau.
– Buna, tata!
– Buna, mai derbedeule! Cum de am onoarea sa te mai prind si pe acasa? S-a stricat discoteca? Ti-ai spart mingea de fotbal? Ti-au fugit prietenii?!