Inginerul Dumitru Barsan e o personalitate in tara in domeniul mineritului, un om deosebit! Daca o data ai stat de vorba cu el, nu-1 uiti toata viata. A ajutat multi oamneni. Datorita insusirilor sale de caracter si a pregatirii profesionale de exceptie a prevenit multe catastrofe.S-a ridicat, a dat ochii roata si s-a adresat celor adunati in sala festiva:
– Sunt sigur ca majoritatea dumneavoastra ar dori sa ma auda vorbind despre ceea ce ne este noua foarte drag: mineritul. Si eu as fi dorit acelasi lucru dar se pare, ca, cu cat pui mai multa vointa si munca intr-o parte, cu atat iti neglijezi mai mult alte parti ale vietii! Asa ca eu va voi istorisi un crampei din viata mea.
Cel putin o data pe luna dadeam o fuga in satul in care m-am nascut. Cunosteam toate bucuriile, toate pasurile satenilor mei. Pana la terminarea facultatii veneam mai rar, apoi, cat au trait parintii, m-am obisnuit sa vin lunar. Asa mi-a intrat in obisnuinta! De insurat m-am insurat cu o femeie din orasul in care lucram. Nevasta-mea este inginera la o mare intreprindere. Are o cariera stralucita, e apreciata si se impune la locul ei de munca. Fiind amandoi cu functii destul de importante, cu delegatii, cu schimburi de experienta, nici nu ne-am dat seama cum trece timpul si ne-am trezit ca ni s-a nascut unicul nostru copil, Emil. De cresterea lui ne-am ocupat, dupa cat se pare prea putin. Lucrurile s-au desfasurat dupa tipicul vremii: am luat o “bona”, apoi cresa, camin, scoala, cheia in gat… si uite asa… a ajuns sa dea examenul de treapta…Copilul era unul obisnuit, nu era o frumusete. Mi-am dat seama ca nici prea educat nu era. Am sesizat acest lucru cu ocazia unor “rabufniri” ale lui, cand il luam la rost. Dar de cele mai multe ori se straduia si reusea sa nu ne “atraga atentia” cu nici un semn de necuviinta, incet, incet, urmarindu-l mai atent am reusit sa constat cu nespusa durere in suflet, cu durerea unui tata, ca fiul lui, are unele purtari ciudate, excentrice, libertine. Era la varsta ingrata, avea 15 ani. Toate le-am pus pe seama cresterii, pe spiritul varstei care spune mereu: Nu! Nu! Nu! Fiul meu invata foarte bine – note de noua si de zece – poate si asta mi-a adormit gandurile. Dar l-am descoperit ca fumeaza, ba o data a venit ametit de bautura, aducandu-mi in casa o “pipita”… Si… treaba s-a repetat…Bine-nteles ca n-am ramas pasiv. Dar cu cat eram mai intransingent, cu atat era si el mai indarjit impotriva vederilor mele. Am incercat sa ma sfatuiesc si cu sotia. Spre surprinderea mea, ea nu prea s-a impacientat. Am dat vina pe ea, ea pe mine. Ne-am certat… insa cu asta nu prea am rezolvat problema. Atunci am inceput sa derulez “filmul”: cum a crescut acest copil, copilul nostru. Si mi-am dat seama ca a crescut ca o buruiana. Ploaie a avut cat a dorit, adica bani, a inceput sa infloreasca, dar, ca orice buruiana, nu face roade…Discutiile mai aprinse cu Mia, sotia mea, in legatura cu acest subiect o scoteau din sarite:
– Dar ce ai draga, de doua luni tot discuti… ma bati la cap, dar de rezolvat ai rezolvat ceva? Are vreun efect?
– Pai… nu. De aceea suntem impreuna sa discutam, nu?!
– Daca tu nu ai rezolvat nimic, atunci lasa-ma in pace! O sa rezolv eu! Te asigur! Si a trantit usa.
Cu asta a pus capat discutiei. Ne-am dus la culcare: noi in casa, Emil in sura, in fan. Ne spunea ca adora mirosul de fan!
A doua zi, duminica, ne-am trezit parca mai inviorati. Era o atmosfera… cum sa spun… ca la tara: liniste si soare… Timpul parca statea in loc. Nevasta a plecat la o vecina.
Eu incercam sa-mi oranduiesc gandurile si sa nu fiu asa aspru. Ma uitam dupa Emil. Pentru prima oara mi s-a facut mila de el. Ma tot uitam la el. Adolescent – adolescent, dar chiar asa desirat si urat…! parca tot ceea ce era mai urat in mine si in nevasta-mea se adunase in el: nasul cam mare, borcanat, gura cu colturile trase in jos, buze mari, negre… Ce mai?! De aici mila ce m-a cuprins vazandu-1 si parca nu-1 mai puteam judeca asa de aspru… E totusi inca un copil. Cat despre purtare… gaseam ca e si vina mea, dar mai ales a neveste-mi, care, oricum, fusese mai mult cu el. Ea il lasase, mi-am zis eu, mai liber, il dota cu “lei”, ea ii spunea “baiatul mamei” si rezultatul – uite-1! In sat, de gospodaria ramasa de la parinti, se ocupa Alexandru -prietenul meu din copilarie. El supraveghea si se ingrijea de toate: de casa, de gradina, ba ne tinea si niste iepuri. Ma rog… nici eu nu i-am ramas dator! Dincolo de asta, de fiecare data ne simteam bine impreuna.

Mi-era ca un frate. Fusesem colegi in scoala primara, invatase bine, dar parintii l-au oprit pe “vatra” familiei, cum se spune, sa conduca mai apoi gospodaria. Avea si el copii (nu unul ci trei baieti si o fata), dar ce frumos si-i crescuse: niciodata n-am auzit sa-i iasa din vorba! De fapt odata cand eu i-am laudat, mi-a spus:
– Barsane! Copiii trebuie sa fie crescuti pe langa tine, nu lasati in voia lor, ca-i sufla vantul si cine stie unde le zboara gandul, ca-s nestiutori si usor, foarte usor pot gresi. Ei trebuie sa fie pretutindeni cu tine, daca vrei sa fie “ai tai”!
Asa s-a straduit mereu sa-si tina copiii langa el, cu efort si cu sacrificii. Acum sa-i vezi in gospodarie! Ma uimea faptul ca pe acesti copii nimeni niciodata nu-i trimitea: du-te fa asta, du-te fa aialalta, cu totii stiau ceea ce aveau de facut. intrebau ei, din cand in cand: ii bine asa? ii bine cum fac?! Fiecare isi cunostea rostul lui. Atunci mi-am dat seama ce inseamna cu adevarat sa fie”copilul tau”! Copilul pe care-1 cresti tu si care cu timpul incepe sa-ti semene. Ti-e mai mare dragul sa-i vezi cum cresc si devin barbati, barbati adevarati. Copiii lui Alexandru, in plus, se indrumau unii pe altii – cei mari au devenit la randul lor, indrumatorii celor mici. Roadele educatiei se transmiteau. Sincer, il inviduiam. Cand munceau alaturi, tata si fiu, parca erau doi buni prieteni de varste diferite… si le statea atat de bine. Lucruri ce la altii ar da dureri de cap, in familia lor parca se rezolvau de la sine. Unde era secretul!?! Urmarindu-1 pe el, mi-am dat seama ce inseamna educatia si mai ales “vedeam” puterea exemplului, rabdarea, zambetul lui, vorba lui… felul lui de-a face educatie numai ca eu… eu eram in urma, mult in urma lui…cam cu o generatie… El nu era scolit ca mine, dar invatase, se vede, la scoala vietii, la MAREA scoala a vietii!!! Imi era rusine. El observase framantarea mea si vedea cum se comporta fiul meu. Nu trebuia sa-i spun, avea el ochi… Si lui ii era putin jena, asa ca am incheiat discutiile ceva mai repede ca de obicei, pretextand fiecare cate ceva: ba ca el are de lucru, ba ca eu nu ma simt prea bine… si cum seara se lasa, am intrat in casa si nu am iesit pana a doua zi.
Emil dupa ce si-a vazut de iepuri, a plecat in sat la niste prieteni. A venit tarziu. Cand s-a intors, pe la vreo zece, eu eram in pat, citeam. O data cu el casa s-a “umplut” de “aromele” tigarilor fumate, cu toate ca acum mai rodea si guma de mestecat. Saracul de el, nu stia ca fumul ii imbacseste hainele? A mancat si s-a dus la culcare. La scurt timp a revenit si Mia, sotia mea. M-a vazut ingandurat, a venit, m-a mangaiat si a incercat sa ma linisteasca ca “toate vor fi bine”. O sa aranjeze ea… Ori n-o cred in stare?! As fi vrut si eu s-o pot crede, dar nu intrezaream nimic. Oare de cat timp o sa am nevoie ca sa indrept ceva? Noaptea-i un sfetnic bun!
A doua zi, dimineata, la plecare numai ce vad ca apare si o fetita, cu un nas uratel si cu un geamantan. Credeam ca vrea s-o luam pana-n oras cu masina. O intreb pe Mia:
– Cine-i asta? A cui e?
– Este Elvira, o fata amarata si ea, saraca… Da-i desteapta! Va invata si ea la noi in oras, la acelasi liceu cu Emil. Vor fi poate colegi de clasa! Pana se instaleaza i-am promis masii ca va sta la noi.
Luat prin surprindere, nu prea imi convenea, dar nu era momentul Si nici rostul sa deschid o discutie caci ne pregateam de drum. In masina de cateva ori ma-am uitat la ei prin oglinda. Stateau pe bancheta din spate. Se spionau reciproc. Parca s-ar fi intalnit “tusa cu junghiul”… Ciudata asociere! Parca impreuna nu erau chiar asa urati, se compensau reciproc. Ajuns acasa nevasta a si instalat-o pe fata in camera de sus, de la etaj. Parca o astepta de cand lumea… Intr-o zi, vazand-o pe Elvira maturand, mi-am adus aminte de ceea ce mi-a zis Mia, ca fata va sta la noi, doar cateva zile… si acum vedeam ca face si pe “fata in casa”! Am abordat-o pe Mia. In loc de raspuns m-a si asaltat:
– Bine ca mi-ai dus aminte! Tu cu cunostintele tale pe la doctori ai putea s-o duci la plasticianul ala… vestit – Ionescu- sa-i repare nasul ala oribil. Ce zici? Acu, sa stii ca inca de la plecare i-am promis masii ca rezolvam noi cu operatia, ca-i pacat de biata fata, de tineretile ei… Ca vezi tu, e fata, ca de-ar fi baiat… Baiatul sa fie un pic mai frumos ca dracul si n-are treaba! Dar, fata… stii tu cum e…Si uite asa ii tot dadea inainte nevasta-mea. Eu n-am apucat sa scot o vorba! Ce-i drept: cu operatia eram de acord si eu ca s-ar putea face ceva.

Ba am vorbit chiar cu doctorul Ionescu, care m-a asigurat ca nu e nici o problema, ba, chiar mi-a spus ca scoate o “printesa” din ea… vor ramane tinerii cu gatul blocat de tot, intorcand capul dupa ea…Si uite asa, luat de “valul” gurii nevestei, ba, vroind sa vad si eu minunea, am internat-o pe Elvira la etajul IV, la fostul meu coleg Ionescu. Fata, de, cam speriata! Dar doctorul, asistentele si nevasta-mea au linistit-o cu promisiunile lor ca din poveste!
Operatia si convalescenta au durat cateva saptamani. In fiecare zi “cineva” de-al casei tot mergea la Elvira. Mai veneau si rudele ei, colegii,… ma rog… Cand mergeam eu, ma mai intalneam cu cate un cunoscut. Eram in dificultate:
– Ce mai faci? Unde mergi?
– La spital.
– E bolnava sotia … baiatul?
– ?!
– Pai la cine mergi?!
– Avem si noi o cunostinta… din satul meu…
De fapt nici nu stiam ce trebuie sa zic! Eu, la cine mergeam?
A sosit si ziua mult asteptata. I-a fost scos pansamentul. Cu totii trebuia sa fim acolo… Sincer sa fiu, nu prea aveam chef, dar eram curios, mai ales ca Ionescu a tot insistat. Vroia sa se mandreasca in fata mea! Era explicabil pentru ca eu il cam luam peste picior, inca din liceu…Ce-i drept, cam obosisem, nu atat fizic cat psihic. In timpul cat a stat acolo, saptamana de saptamana in casa noastra era un du-te -vino: ba cu rudeniile ei de la tara, pe unele nici nu le stiam, ba colegi, totul era dat peste cap. Mia mea, in schimb, parca renastea. Pe Emil al meu il vedeam mai preocupat de carte, mai tacut… mai nu stiu cum… Da Doamne, mi-am zis! Vine doctorul Ionescu si in prezenta noastra ceremonios, cu explicatii complicate, pe care nimeni nu i le mai asculta, incepe personal sa ii scoata bandajele fetei. Era sa lesin… De dupa papusa alba a bandajelor disparuse fata cu aerul ei natang, cu nasul ala de vultur, acum ni se infatisa aproape o necunoscuta! Parca a devenit o fetita care, nu numai ca nu era urata, era chiar frumoasa… Daca nu i-as fi recunoscut zambetul acela amar, care-I staruia si acum, poate putin amplificat de reactia noastra, as fi crezut ca Ionescu isi bate joc de noi, ca ne-a dus cu presul, si ne arata alta fata!?
– Ei, ce ziceti! ?! se infoia doctorul Ionescu.
– Extraordinar! am exclamat eu fara sa vreau. Toti eram cu ochii mirati, tinta la biata fata. Ei ii venea sa planga, nu stia incotro sa priveasca. Nevasta-mea a prins-o de mana, a imbratisat-o si a pupat-o! La fel si Emil! Mama fetei, intr-un colt, plangea mocnit, saraca! L-am felicitat sincer pe doctorul Nicula si comentam in gand: pentru cativa milimetri de nas in plus sa fie mutilata o fiinta? Mare minune si ingineria asta medicala! Trebuie sa spun ca pentru prima oara am inceput s-o studiez si eu mai atent pe fata. Incontestabil, era chiar frumusica.! Doctorul Ionescu facuse o opera de arta! Cand s-a privit prima oara in oglinda, fata a incremenit! A scapat oglinda… S-a spart. Tot Mia a salvat-o: O! Cioburile aduc noroc! Fata isi ascundea fata in palme. Nevasta-mea i-a daruit fetei un sal bogat: un fel de bolero si o rochie. Ce mai… Toata lumea era entuziasmata si plina de voie buna.
– Peste trei zile “ne-o da acasa”, o aud pe nevasta-mea.
– Cum, “ne-o da acasa”? Adica nu se duce la internat?!
– Barsane! fii cu frica lui Dumnezeu! Nu-i minune ce-am facut noi pentru ea? Doctorul Nicula a spus categoric ca o perioada de timp, cateva luni, trebuie sa traiasca intr-un mediu mai aparte, cu mai putin praf, cu cineva care s-o supravegheze, s-o pregateasca pentru a se cunoaste pe sine…Ori la internat…, draga, tu stii cum e… nu? Este cu autogospodarire. Fata ar putea fi nenorocita, asa ca pentru acest an scolar facem si noi un efort, ca “pomana” sa fie facuta pana la capat… Asta-i!
– Bine… fie… dar… treaba ta…Elvira se comporta din ce in ce mai normal, dupa ce zile in sir se tot studia. Ba fusese prea vesela, ba plangea. Eu mi-am propus sa nu-mi bag nasul, declinandu-mi competenta si mi-am vazut de treburile mele. Totusi observam cum, aproape saptamanal, pe Elvira “cresc” niste haine noi… Deja avea vreo trei rochite, fulare, pantofi noi…