Ieronim, Buluc, Tersansky si Flama erau deja stahanovisti. Era greu sa fii stahanovist, dar era un lucru de fala si… banos.
Anul trecut, cand au fost declarati stahanovistii, s-a tinut o adunare cu toti muncitorii exploatarii, cu toti conducatorii. A venit si un tovaras de la raion care le-a inmanat personal diplomele si insignele de stahanovisti. Ce frumoasa festivitate! Cei mai vrednici mineri!
Apoi a venit si Ziua Minerului, ce de premii s-au luat! Cu banii aceia unul si-a luat o pereche de boi, altul doi porci de taiat. Erau bani seriosi… Si fanfara, fanfara canta parca numai pentru ei… Toata ziua, buna ziua, Strauss se-nvartea pe langa ei, dar nu numai Strauss i-a curtat. Cati mineri, si mai tineri si mai batrani nu doreau sa fie in brigazile lor, ii flatau si-i doreau in preajma lor… Aveau si avantaje!
Atunci cand esti stahanovist nu ti se mai repartizeaza locuri de munca “In ordinea alfabetica”… Sefii au si ei grija de stahanovistii lor…Atunci aparusera si perforatoarele. Doamne cat praf mai faceau la inaintari, dar la lucrari in suitoare?! Nici nu e bine de vorbit… Toata cazatura din gaura iti venea in fata, in gura, in san. Cu perforatoarele cu apa era si mai greu de lucrat.Totusi Buluc, Tersansky si Flama nu lucrau cu perforatorul niciodata fara apa cu toate ca era mai greu si se se intepenea mai des sfrederul in gaura. Pe Ieronim, in schimb, de cate ori l-au vizitat ispectorii cu protectia muncii, de atatea ori l-au si sanctionat! Perfora continuu pe uscat. Cand iesea afara din mina, avea ochii jucausi si limpezi, dar in jurul lor parca avea o chiciura groasa. Semana cu un clown. Cu toate ca era o faptura firava, la prima vedere, pe multi i-a lasat in urma harnicia lui, el fiind unul dintre primii stahanovisti. Pacat ca nu intelegea raul pe care si-1 face pentru el si pentru altii, perforand “sec” si inhaland praful din “botul” perforatorului. Ceilalti trei se mentineau si acum in frunte. Ieronim, nu! Nu s-a putut mentine pentru ca nimeni nu putea perfora 6 ore in praf. Deci, nici el. Asa, incet-incet a inceput sa se vorbeasca din ce in ce mai rar despre el. Incepea sa se stearga din legendele minerilor. Toate aceste lucruri imi framantau si mie zilele si noptile.Anul acesta am tras tare, am dorit sa fiu si eu printre cei alesi. Norma de stahanovist mi-am facut-o, dar si-au facut-o si alti 13 mineri. Deci trebuia facut ceva deoarece nu se putea promova mai mult de patru mineri in randurile stahanovistilor. Si promovarea aceea era cu “norma”, trebuia sa fii cel putin unul din cei patru.
A explodat un cablu si am pierdut doua atacuri, iar acum sunt al saselea. Dar o intamplare norocoasa mi-a iesit in fata! Cand am vazut geoda (un gol mai mare in roca) dupa puscare, parca mi-a intins Dumnezeu mana si Dracul mi-a acoperit ochii. Sa-ti pice 6 m in plus fara sa faci nimic, fara nici un efort, asta nu se intampla de doua ori in viata nici unui miner!
Asa ca toate gandurile si simturile mele erau concentrate cum sa “camuflam” pomana care ne reinscria in randul celor mai buni. Stateam si ma uitam la ortacii mei. Ei intotdeauna au avut o incredere oarba in mine. Asa i-am si impins ca pe niste orbi in cursa aceea de soareci, fara ca eu sa fi facut totul pentru ca lor sa nu li se intample nimic? Intercalatiile de caolin suprapuse, pitrele care sunau surd, umezeala ce a crescut, si cu toate acestea nu mi-a trecut prin minte sa fac prima indatorire a minerului – copturirea! Oare oamenii acestia ma vor ierta? Dar nevestele lor, copiii lor? Mama zicea adesea: “Cine fuge dupa bani, nu are timp pentru semenii lui!” Situatia era de-a dreptul penibila: am trecut de cel putin sase ori prin frontul de lucru si cu toate astea eu nu am apucat sa vad cum sta coptura ca o ghilotina deasupra capului nostru. Acum, cand deja terminasem de armat si bandajat, cand sa iesim afara ne-a facut figura! Bine macar ca nu a strivit pe nimeni. De patru ore eram prinsi in acest fund de sac… “Subarul” care a “sectionat” galeria avea circa 20t, cat pot sa-mi dau eu seama din aceasta parte, dar putea avea oricat, ca noua ne arata o singura fata…Pe noi nu ne-a strivit, dar conductele de aer si apa da. De fapt, noi nu stiam daca astea s-au intamplat, fiindca la sfarsitul schimbului aerul se opreste. Timpul se scurgea greu. Eram prizonieri de 4 ore. Ne uitam unul la altul si nu ziceam nimic.
Stiam ca unul dintre noi urma sa rabufneasca. Altfel nu se putea… Asa se intampla intotdeauna… Asteptam sa vedem acum ce va fi! Ce ghinion… ce ghinion… sa te intorci in front sa-ti iei traista si hainele si sa devii prizonierul acestui mormant de piatra… Coptura cazuta avea grosimea de 4 – 5 m. Ca cineva sa ne scoata, daca ei ne-or fi observat lipsa, deoarece probabil ceilalti au iesit deja, le-ar trebui 4-5 zile de tarnacop si picamer, ca de explozie, nici nu putea fi vorba, nefiind cunoscute dimensiunile rocii care a umplut ca un dop toata galeria.

Stefan a fost primul care a inceput sa dea semne de enervare. Era cel mai tanar, neinsurat. La inceput numai a bombanit, apoi i-au iesit din gura o ploaie de injuraturi cu o anumita destinatie, de la ortaci si pana la tot universul. Nimeni nu a zis nimic. Nimeni nu i-au facut nimic! Eu am luat un picon si am inceput sa cercetez piatra, asa cum ar fi trebuit sa fac poate acum 12 ore, inainte de a cadea coptura. Injuraturile lui Stefan au devenit suparatoare, isterice, enervante, si lansate cu amplitudine. I-am aplicat o pereche de palme de a ramas nauc. S-a retras ca un caine plouat langa stalpul unei armaturi. Nimeni nu i-a mai auzit gura… Cercetand piatra am constatat ca intercalatiile de caolina impart coptura in mai multe sectiuni. Cu ranga, cu piconul, am reusit sa detasez o bucata buna ceea ce i-a facut pe ceilalti patru sa sara in picioare cu picoane si rangi sa studieze roca. Spre bucuria mea, si ei au ajuns la acelasi rezultat, fapt care mi-a dat un avant deosebit de lucru.
Observand ca au aparut broboane de sudoare mai altfel si mai repede decat trebuia, le-am spus ca trebuie sa avem grija de aerul ce-1 avem, deci sa-1 economisim. Astfel, am hotarat ca va lucra doar unul singur, iar ceilalti se vor odihni. Va arde doar lampa celui care lucreaza. Sa nu se culce nimeni chiar pe vatra. Nu stiam cum stateam cu CO2-ul. Au trecut cam 12 ore de prizonierat. Respiram destul de bine. Ma ingrijora faptul ca de “dincolo” nu se auzea nimic. Am batut si capetele de tevi din partea noastra, dar nu ni s-a raspuns nimic. Oare sa nu fi stiut nimeni ca “brigada lui Toma” s-a blocat in inaintare? Trebuia sa continuam. Trecusera deja 14 ore. Ne perindam cate unul la sapatul minusculului tunel. Tineretul se cam inghesuia la “redeschidere”, dar am esalonat lucram in asa fel ca fiecare sa treaca la treaba numai atunci cand ii venea randul. Au mai trecut 6 ore si inca de “dincolo” nimic… Gandurile ma copleseau. Oare chiar vom muri?! Acesti ortaci ai mei sunt sortiti sa aiba cel mai adanc mormant si asta fiindca eu am fost cu gandul la bani, la glorie, si nu la oameni? Pentru ca am vrut sa fiu stahanovist cu orice pret? Ma gandeam uitandu-ma la ei: raman trei vaduve si opt copii fara tata. Si pentru ce?… Cand mi-a venit mie randul la spart am luat “portie dubla”… Nimeni n-a comentat. Lucrand am observat ca puterile ma lasa, nu atat cat sa observe si altii, ortacii mei, dar simteam ca eforturile depuse sunt parca prea mari…Asa-i batranetea imi ziceam… Oare nu mai avem aer, oare era vreo amenintare de bioxid de carbon?… Toate la un loc…Dupa ce am pus jos sculele am simtit un junghi in piept si parca imi statea ceva in gat. Speriat am stat un timp linistit sa nu fiu observat de ceilalti. Au mai trecut alte 5 ore… Sapatul mergea multumitor, cu toate ca noi cam “sarisem” peste vreo patru mese si nici apa nu mai aveam… Tunelul nostru avea deja 2m. Au inceput sa ma doara si bratele si parca pielea se strangea pe maini. Respiratia ne era ingreuiata. Pe mine ma strangea continuu ceva de gat. Ma simteam extrem de obosit. Dar acum nu mai puteam sa iau portie “simpla”…. Ar rade cu totii de mine… M-am apucat iar, lucrul mergea bine, dar crestea greul din piept si durerea in brate. Capul incepuse sa-mi vajaie. In aceasta stare parca am inceput sa aud ceva zgarieturi de dincolo… Nici nu indrazneam sa vorbesc. Ma uitam la ortaci, la reactiile lor. Si ei erau nelinistiti, dar se vede ca se stapaneau. Deci ceva era! Nu numai mie imi vajaia capul… Am impins cu putere ranga si un aer rece si umed m-a palit in fata. Am inchis ochii. Lumina era prea puternica pentru mine.
Ortacii nostri, dupa 23 de ore de munca, de intuneric, de chin, de ganduri negre, ne-au scos…Au luptat asa cum numai minerii stiu sa lupte, cu vrajmasie… De puscat nu au puscat pentru a nu urni pe noi si alte copturi! 23 de ore un orizont intreg de mineri nu a plecat acasa pana ce ortacii nu au fost “smulsi” din “tarcul” lor. Durerea din piept s-a mai atenuat. Am inceput sa plang si sa-i rog pe fiecare pe rand sa ma ierte…Ei se uitau la mine ca la unul care nu stie ce zice, credeau ca aiurez, ca nu-mi sunt mintile acasa. Eu, in schimb stiam…
Cu subele lor ne-au invelit pe spate, ne-au dus la spital. Ortacii mei au fost lasati acasa in aceeasi zi, eu nu… Facusem un preinfarct. N-am devenit stahanovist, dar nu-mi pare rau!
Scump il putea costa fuga dupa glorie pe colegul nostru, concluziona inginerul Ardelean, un tanar ce de curand terminase facultatea. Eu, continua el, neavand inca experienta subteranului, v-as relata un caz petrecut in Institutul nostru si intitulat:
Si voi la fel ?

Profesorul Teodorescu batu la usa. De dincolo se auzi un “poftim!” sters, fara viata, obosit. Teodorescu intra.
– Buna ziua, domnule decan!
– Teodorescule… colega… poftim… sezi… Buna! Ce mai e nou? il asalta decanul, iesit din amorteala lui de mai inainte.
– Sa nu ma intelegi gresit, Vica, reia Teodorescu, eu nu am venit sa povestesc despre lucrarea ce-o facem in comun, ci despre cu totul altceva… O problema mai aparte, se scuza Teodorescu.
– Tase, imi imaginez ca daca ai venit “e ceva”!
– De fapt, daca ma gandesc bine, chiar si “lucrarea ” ar putea fi afectata, poate chiar amanata o buna bucata de vreme, pana se va realiza.
– Cum asa?!
– Colectivul nostru de cercetare pe care-1 conduc, de fapt toti cei care lucreaza la inventie si stii tu care… daca-ti mai aduci aminte chiar de toti, ca printre ei se afla si doi studenti eminenti, dupa parerea mea, si nu numai… intrucat ei au fost recunoscuti de colegii de an ca fiind cei mai “straluciti”.
– Ei si?
– Ei… unul din ei, Tomoioaga, Victor Tomoioaga, este de nerecunoscut, pur si simplu ma pune pe ganduri.
– Cum asa?
– Cu invatatura-i aproape pe branci… asa cum se exprima un coleg de-al lui, are multe absente, nu a realizat nimic din ce si-a propus si si-a asumat sa rezolve la acea inventie, si colac peste pupaza i-a batut mar pe doi colegi, cred eu, fara nici o vina.
– Povestea studentului Tomoioaga ma ingrijoreaza! Si tu zici ca aceasta cadere a lui nu ar avea nici o cauza? Nici o explicatie?!
– Sa nu ma intelegi gresit. Nu exista efect fara cauza, dar colegii lui zic ca nu numai noi, cei din nucleul de cercetare, “am reusit” sa nu il mai intelegem. A devenit un caz… Ceea ce este cu atat mai ciudat, cu cat este un tanar cu o exceptionala inteligenta nativa. Toate incercarile noastre – “prelucrarile” cum le numeste el – nu au dat roade.
– Da, este intr-adevar o problema… Dar ceea ce ma ingrijoreaza din ceea ce-mi spui tu este ruperea lui de colegii de grupa si in final de noi, cei din cercetare! I-am fost niste “colegi” apropiati. Poate era mai bine sa fi descoperit mai devreme eventuala cauza care il “macina”, sa-1 fi putut “scutura” putin inainte de a ajunge aici. Cazul poate duce la repetarea anului sau chiar a eliminarii lui din facultate. Dupa “straduintele” lui poate candida la ambele “acte de bravura”.
– Uite, asta-i! Dar scopul venirii mele este sa va propun sa meditam ce mai putem face sa recuperam aceasta “inteligenta”, sa-1 punem pe linia de plutire, sa reusim sa-1 ducem ca sa munci.
– Daca ar fi fost un student obisnuit, da, dar el, steaua studentilor… Ce sa zic?…
– Vica, eu am rumegat singur aceasta problema fara sa-i dau de capat. Acum te las sa te mai aduni si tu si propun sa ne mai intalnim si sa discutam. Cu bine!
– Cu bine, Tase.
Vica, decanul, era un om ajuns la 50 de ani, cu o experienta serioasa bazata atat pe activitatea teoretico-stiintifica, cat mai ales adusa din activitatea practica, de la munca cu oamenii. Conducator fiind, decan, nu se da inapoi de la munca efectiva de cercetare. Era un bun tehnician, “o biblioteca stiintifica mobila”, cum ii spuneau colegii. Realizau impreuna lucrari foarte apreciate. Concret, el era omul zilei: inteligent, responsabil, autoritar, dar si de o sensibilitate aparte pentru semenii lui.
Simtea ca un adevarat magician orice nod de impotmolire, alegea calea optima de iesire din situatii delicate, dificile. Isi reprosa uneori faptul ca lucrand intens la un curs cerut de “colegii mai tineri”, cum ii placea sa le spuna, a cam uitat de unele probleme cotidiene.
– Eva! – isi striga secretara – Fii amabila, trimite pe cineva dupa studentul Tomoioaga Victor.