Ne cunoastem de mult. De foarte mult timp!
Uneori ma gandesc ca am putut fi frati, poate chiar suntem! Gandurile acestea ma framanta adesea. Sunt ganduri si pareri asupra unor oameni despre care pot sa spun ca-i vad, i-am mai vazut, ii simt apropiati, ii cunosc de cand lumea! Desi, sincer sa fiu, de discutat, cu unii, n-am facut-o niciodata. Pana mai ieri nu stiam nimic despre ei, despre viata lor personala, despre… Ciudata mai e si viata aceasta! Acum simt insa ca intalnindu-i am putea deveni apropiati, am putea comunica usor. Pe ce ma bazez? Stiu si eu? Poate pe faptul ca avem preocupari profesionale apropiate, si avem aceleasi ganduri despre munte si subteran, dar sigur ca numai noi am simtit gustul umezelii si al intunericului strapuns doar de un spot de lumina, si ne place neindoios sa gustam glumele facute, evident, pe seama altora si cate altele. Sunt sigur ca daca am merge la o petrecere impreuna ar fi imposibil sa nu ne distram de minune, sa nu cantam, sa nu radem cu pofta!
Cu multi dintre ei chiar asa a si fost!
Prima noastra intalnire a fost toamna. in atmosfera de tinerete, de invalmaseli de voci, cand ne aruncam priviri curioase, ne intrebam de unde vine fiecare si cine suntem. Am gasit destul de usor calea inspre fiecare, chiar daca unii mai pastrau inca ceva din incapatanarea, suspiciunea si tacerea taranului, chiar daca unii, mai volubili, demonstrau multa siguranta in traiectoriile labirintice ale orasului si ni se pareau ca-s mai destepti! Cu timpul ne-am simtit apropiati, am devenit prieteni.
Viata si munca ne-au risipit.
Acum, peste ani, ori de cate ori ne intalnim, ne bucuram. Ne simtim mai apropiati si mai veseli. Ne amintim gesturi si sotii din timpul scolii, ne impartasim intamplari comune, marunte chiar, dar omenesti. Ne bucuram de faptul ca traim, ca muncim, ca avem familie si copii, ca vrem sa-i vedem mai sus ca noi. Mai uitam de necazuri. Uneori chiar o intalnire intamplatoare pe strada. in autobuz, un salut, o strangere de mana sau un popas la o bere. ne destinde, ne readuce zambetul pe buze. Orice reintalnire o simtim ca o fericire neasteptata, ca o bautura racoritoare in miez de vara, ca o boare de tinerete!
E tonifiant sa constati, chiar peste timp, ca am ramas de aceeasi parte a baricadei, adica nu suntem straini unii fata de altii, desi unul a ajuns “Sef, altul e profesor universitar in SUA, iar altii au ramas doar mineri. Acest lucru nu ne desparte, ci ne face sa ne intelegem mai bine unii pe altii, ne face sa ne intelegem pe noi insine, sa intelegem viata, in fond, suntem constienti cu totii ca fiecare avem drumul nostru in viata, presarat mai mult sau mai putin cu bucurii, impliniri sau necazuri, incertitudini ori lovituri, din care iesim sau nu invingatori. Important e ca nu ne dam batuti.
E linistitor insa sa ai alaturi pe cineva cu care sa poti schimba un gand bun, sa poti asculta sau sa dai un sfat, sa schimbi barometrul psihic al cuiva, sa-ti simti colegul, prietenul ca e inscris pe coordonatele unei normalitati pe care ti-o doresti tie insuti.
Cine sunt ei? De ce sa scrie cineva despre ei? Sunt intrebari ce pot fi puse si ni le-am pus adesea. Am ajuns la o concluzie simpla: sunt oameni obisnuiti si ma bucur sa ma simt printre ei! Sunt oameni, poate, neinteresanti, nu ne atrag atentia in fiecare zi si prin ceva cu totul deosebit. Ba constatam chiar ca si mamele noastre uscau rufele la acelasi unic si vesnic Soare… Dar oare a fi un om obisnuit e putin lucru? E putin si obisnuit lucru a sti, a putea si a vrea sa intinzi dezinteresat mana cuiva, a-i spune un banal “buna ziua!” si “ce mai faci?”. E putin lucru a te opri, fie si pentru cateva clipe, din alergatura zilnica a acestui timp, care nu prea are rabdare cu noi? (vorba lui Marin Preda). A te opri si a asculta, a intelege si a incerca sa ajuti, daca e nevoie si daca poti, colegul, prietenul, omul de langa tine, sau pur si simplu sa rememorezi clipe ce te-au apropiat si unit prin timp cu ceilalti, dandu-ti poate elan si incredere in viata?!
Pentru unii poate parea un lucru neinsemnat. Pentru mine insa, nu! Chiar si pentru simplul motiv ca noi, acesti oameni simpli, obisnuiti, neinsemnati, suntem cei multi! Iar multimile nu pot fi neglijate! Noi, cei multi si necunoscuti, neinsemnati si obisnuiti, cu nume comune si fete comune, suntem totusi intemeietorii si statornicii.
Voua, asadar, oamenilor obisnuiti si comuni, voua Ion, Petru, Janos, Ilie, Kim Min, Miguel, Vasile, Pavel si iar Ioan, voua tuturor celor ce mi-ati fost colegi la Grupul Scolar Minier din Baia Mare, voua celor ce nu mi-ati fost colegi, dar mi-ati fi putut fi, voua celor risipiti efectiv pe toate continentele lumii, voua cautatori ai comorilor adancurilor fara ferestre, ce tanjiti mereu dupa Soare, voua ce ati gasit comoara cea mai de pret: stiinta si puterea de a trai cinstit si omeneste viata, voua ce pretuiti mai mult ca altii lumina, ma inchin si va dedic aceasta carte!

In acele zile, cum treceai de RFN sau de podul de peste Sasar, cu greu puteai circula cu masina din cauza aglomeratiei. Strazile Iza, Victoriei si Dr. V. Babes erau intesate de lume.Masinile erau parcate peste tot. Venise multa lume si din multe colturi de tara.
Curtea scolii era un furnicar de oameni. Constatai cu surprindere ca pe multi ii cunosteai din vedere, pe altii ii stiai ca buni specialisti ai mineritului, dar cele mai emotionante deveneau strangerile de mana si imbratisarile cu fostii tai colegi. Erai bucuros sa descoperi ca toti acesti oameni maturi au fost elevii acestei renumite scoli baimarene a mineritului – Grupul Scolar Minier, cum ne place sa-i spunem si azi.
Ne-a adunat evenimentul prin care se marcheaza 130 de ani de atestare documentara a invatamantului minier baimarean. S-au facut pregatiri intense, musafirii fiind invitati sa participe la multe activitati diversificate pe mai multe “ateliere”: evocarea istoriei vii a liceului, sesiunea de referate si comunicari stiintifice cu teme din stiintele exacte si tehnice, sustinute de fosti elevi, azi cadre tehnice de vaza ale mineritului din intreaga tara sau de actuali si fosti profesori ai scolii, concursuri pe meserii, alte concursuri si demonstratii sportive, expozitii s.a.m.d. Totul era tentant, nu stiai unde sa te imparti. Se vedea la tot pasul buna si atenta organizare, “regia” directorilor si cadrelor didactice.
Am ales Clubul scolii. Aici tanarul director general al liceului, prof. Polian Ioan, dupa urarile calde de bun venit adresate celor peste 300 de fosti elevi din sala neincapatoare, ne-a prezentat interesanta evolutie a scolii, rezultatele ei peste timp, noi fiind, dupa expresia dumnealui “forta intelectuala vie a scolii”, materializata in bilantul de zi cu zi, din fiecare an al mineritului din acest colt de tara.
Emotionant a fost momentul cand, din dreapta directorului a fost invitat sa spuna cateva cuvinte un om cu parul alb, uscativ, dar cu privire vie, scrutatoare, nelinistita. Sa-i fi tot dat vreo 70 de ani. Era un veteran.
– Din cate am aflat azi, sunt cel mai batran elev in viata al acestei scoli. Ma numesc Matei Filip si am 82 de ani! Rumoare si… aplauze necomandate. Lumea s-a ridicat in picioare. Cineva a inceput “Multi ani traiasca!” si sala a devenit un cor barbatesc. Batranul Filip avea boabe limpezi de roua la coltul ochilor.
– Nu credeam sa mai apuc clipa de fata! Multumesc lui Dumnezeu si Sfintei Varvara ca pot azi sa fiu cu voi si sa va spun: “Noroc Bun!”. Eu ma trag, de fapt, de peste munti, de la Rodna. Am venit aici prin anul 1928 ca sa-mi termin scoala inceputa la Rodna si am terminat-o! M-am insurat ca tot omul si am plecat spre casa, la Rodna, unde ma tragea ata. Obiceiul la noi era ca tanara familie sa-si inceapa viata intr-o casa noua, o casa a lor. Numai ca pe atunci erau vremuri grele. Activitatea de la mina Rodna se restransese mult; practic minele s-au inchis. Era mare criza. Tata nu ne-a dat afara din casa, dar nici noi nu-i puteam sta pe cap prea mult, asa ca ne-am intors la Baia Mare. Dar nici aici prin anii ’29-’30, nu se gasea usor de lucru. Catva timp am dus-o foarte greu. O ocazie buna s-a ivit cand Valea Jiului a cerut ajutorul bazinului minier Baia Mare pentru a putea mari productia de carbune. Ce puteam sa fac? Mi-am luat lumea in cap si am plecat la Petrosani.
Pentru un miner de la minereurile neferoase nu este cel mai indemanos lucru sa treci la carbune! Cand noi am intrat in mina la Petrosani, era necesar ca 8 insi sa impinga un vagonet cu carbune. Numai ca nu le sareau ochii din cap bietilor oameni, atat de greu il puteau muta de colo-colo!
Noi, baimarenii care plecasem la Petrosani, cu toate ca nu eram specialisti in carbune, nu ne-am despartit, am cerut sa ramanem o echipa. Am cerut sa ni se dea un front de lucru, un revir, numai pentru noi. Ne cunosteam. Nu voiam sa ne “incurcam” cu altii. Si ni s-a dat, domnii mei, un loc de munca ca nu l-am uitat toata viata… asa cum bine vedeti! Ei, dar in tot raul e si-un bine!
Cu totii ne-am adunat si ne-am sfatuit ce era de facut… De bani aveam nevoie, doar de aceea eram acolo… dar conditiile erau deosebit de grele. Am pus noi atunci acolo “tara la cale”, cum s-ar zice. Am luat galeria de la capat, impartindu-ne in trei brigazi. Una a refacut linia de cale ferata, “asa cum scrie la carte”, dupa aceasta operatie s-a ajuns ca un singur muncitor sa poata impinge vagonetul… Echipa de la copturire1 si rearmare2 a dat jos tot ce s-a putut, ceea ce nu era fixat si apoi au fixat totul in ancore, cu plase sau cu armaturi, rearmand toate portiunile care reclamau aceasta operatie si acolo unde siguranta era mai mica. A treia echipa a pregatit frontul de lucru, atat ca organizare, cat mai ales in curatenie si ordine, lucruri care, in acel sector nu se vazusera cam de mult… Dupa ce am realizat toate ce v-am spus, era o placere sa scoti carbuni din sectorul nostru. Doua sau trei saptamani noi nu “am dat” carbuni, lucru ce i-a pus pe ganduri pe sefii nostri! Se-ntrebau ce faceam? Dar, dupa aceea noi dadeam tot atata carbune cat celelalte cinci sectoare ale minei impreuna.
Cand “ailalti” au vazut cum merge treaba la baimareni, s-au rusinat si s-au apucat si ei sa faca ceea ce nu trebuia neglijat niciodata – ordine si curatenie la locul de munca. Am trecut prin zile grele pana am rezolvat “treburile noastre”: lucram in apa, pana aproape de brau, de atunci mi-a cauzat la picioare sau poate m-a “conservat”! Mai stii?! Si rade cu pofta. in rest ce sa va spun? intotdeauna am fost mandru de “perioada Petrosani”! Cu banii adunati acolo mi-am putut face casa si gospodaria ce mi-am dorit-o asa cum ii sta bine oricarui miner. Va doresc si voua numai bine si sa apucati varsta mea! Noroc bun!

Noi am fost prima clasa de maistri cu scoatere din productie. Pe termen scurt. Sigur ca pe umerii nostri apasau mari raspunderi. Era imediat dupa razboi si era nevoie mare de oameni “scoliti”, precum bine stiti si multi dintre dumneavoastra.
Dar nu despre necazurile si greutatile tuturor vreau sa va vorbesc, ci despre un fapt de viata. I s-a intamplat celui mai bun coleg de-al meu.
Era primavara… Zapada se topea greu, se zarea inca pe spinarile muntilor ca o blana pestrita, abandonata. Minerii urcau cu pas marunt spre galeriile lor, pe afara, pe “deasupra” cum spuneau ei. Maistrul Stefan – ca un veritabil baci – mergea in fruntea ortacilor din orizontul lui-“Terezia”… timp in care fiecare isi povestea necazurile ori bucuriile. Necazurile nu ocolesc pe nimeni!
Iacob mergea alaturi de Migovan si Petre. Vorbeau lucruri obisnuite, cand, deodata, Iacob, dupa un oftat adanc care le atrase atentia si celorlalti doi, incepu cu naduf, apoi cu jena