Astfel, dintr-un suvoi al iubirii a devenit un torent al urii fata de cel ce i-a refuzat dragostea. Mandria sentimentelor pure si orgoliul ei de fata au facut-o ca niciodata sa nu-i scape de pe buze cuvintele ce-i faceau inima sa sufere. Terminand scoala, a crezut probabil ca o sa se termine si zbuciumul ei. Se pare ca nu a fost chiar asa si asta ar putea fi o certitudine, intrucat nu a trecut anul si s-a maritat.
Nedorind sa ma las provocat si nici sa o starnesc pe ea, bineinteles ca am cautat sa ma comport ca si cand ea nu ar fi existat. Pe obisnuitul sonet de absolvire al scolii mi-a scris — razbunare de copil — ca nimeni nu poate sa intretina vesnic un tonus de interesant unei altei persoane. Se pare ca asta-si dorea si asta o fi fost si cauza care aruncat-o in aceasta dragoste: ambitie tinereasca, optimista, modul de-a face lumea sa se simta bine intr-un climat de sinceritate si cinste.
— Am inceput sa va spun povestea asta — continua prietenul lui Ghita — intrucat persoana se afla si ea la aceasta nunta. Am vazut-o cand s-a dus sa danseze. A ramas asa cum o cunosteam. Posaca. Foarte pretentioasa, poftind tot timpul sa fie curtata, sa i se creeze o ambianta placuta, cu mereu in centrul atentiei, cum se zice. Sotul ei se straduia sa-i indeplineasca aceste dorinte doar ca nici nu-1 auzea, si parca nici nu-i starnea interesul. Acum, la aceasta nunta, era tot asa impasibila. In timpul dansului ne-am vazut. Ne-am uitat unul la altul de parca nu ne venea sa credem ca ne aflam amandoi in acelasi spatiu. A intors capul de la mine si a inceput sa rada. Cum momentul acesta coincidea cu cel in care sotul ei ii spunea ceva la ureche, acesta, foarte contrariat, a cascat gura a mirare, dupa care s-a pus si el pe ras. De unde pana acum se stia un om fara spirit s-a pomenit a fi dintr-o data un interlocutor placut in fata nevestei sale.
Ea s-a transformat acum intr-o tampa vesela, iar veselia ii era insotita de un ras zgomotos. Bineinteles ca nu m-a mai privit toata seara. Eu stiam ca rasul imi era adresat mie. Ea vroia sa-mi arate fericirea ce-a cuprins-o maritandu-se cu barbatul respectiv, dar eu ii cunosteam falsitatea rasului si nu o invidiam. Eu nu i-am cerut dansei niciodata, nimic. In schimb ea, ori de cate ori ma vede are sa-mi dea ceva. Mi-am dat astfel seama ca nu m-a iertat si ca nu ma va ierta niciodata. Citeam undeva o butada, care atunci mi s-a parut vulgara: „Femeile iarta mai usor pe unul care forteaza dragostea decat pe cel ce-o lasa sa-i scape”. Analizand la rece spusa aceasta, care se refera la actul sexual, am considerat-o ca fiind o lezare a intimitatii, a eului feminin. A-ti insusi ceva ce nu ti s-a oferit e imoral, inuman. Dar, ramanand in limitele cuvantului dragoste, lucrurile asa stau, dupa cum vedeti. Deci, nici o sansa de iertare. In plus, daca ai reactualiza problema, mai mult ca sigur ca doamna nu ar recunoaste nimic, te-ar trata ca pe un umil visator. Tot ce se poate. Se prea poate sa fi fost si acesta un vis. Dupa ce a terminat de deslusit povestea, m-am uitat si eu mai bine la el. Am avut impresia ca nu visa — zise Ileana, dar nici nu parea chiar rupt din soare.
— Doamna Ileana, povestea aceasta ar putea fi si adevarata in cazul profesorilor de sport, nu numai a maistrilor. Asa ca aveti grija — o preveni Vasile.
— Aveti dreptate, recunoscu sotia lui Ghita, dar pana acum nu am gasit un profesor de sport sa se confeseze la acest capitol.
— Poate ca nu numai profesorii de sport, dar si alti barbati ar avea cate ceva de spus in acest sens, adauga Zina.
— Hai mai bine sa o rugam pe Ileana sa ne spuna si celelalte istorioare, ca doar ne-a promis trei, interveni de data aceasta Tudor.
— Bine, o sa va relatez o alta intamplare, care s-a petrecut in familia noastra si nu mi-am dat seama de cum s-a desfasurat pana cand, sotul unei prietene mi-a vorbit si el despre acelasi caz, spuse Ileana. Iata ce mi-a destainuit:
— Nu-mi aduc aminte ce zi era. Uf! Simt si acum ca ma i-a cu durere de cap cand ma gandesc. Noroc cu Vasile, ca mi-a deschis ochii, altfel innebuneam. Plimbandu-ma prin capitala, m-am intalnit cu Costel, un fost coleg de scoala. Noi doi intotdeauna ne-am avut bine, cu toate ca de la terminarea liceului nu ne-am mai intalnit. Ieri dau nas in nas cu el pe bulevard. Bucuria revederii a fost mare. Si da-i si povesteste, si ce mai faci? Ca doar cate nu s-au petrecut de atunci? In concluzie, el mi-a spus ca s-a stabilit in localitatea natala Runcu. E ceapist, achizitioneaza de pe aici, din capitala, ceva utilaje, iar dupa-masa pleaca. Era grabit. Desi se afla de cateva zile in oras, noi ne-am intalnit abia acum, in ultimele lui ore de sedere aici.

De, ce sa-i faci? Am intrat totusi la „Gambrinus” sa luam o bere. Am aflat ca si el este insurat si ca are o fetita de clasa a I. Eu nu-mi incapeam in piele, laudandu-mi gemenii, care erau intr-a IV-a. Si cum toate se sfarsesc, ne-am despartit, ca altfel scapa trenul. Toata bautura consumata a fost o halba de bere. Nu cred ca era cazul sa se puna intrebarea daca eram treaz? Am ajuns acasa. Copiii si-au terminat lectiile, iar eu, sub impresia discutiilor cu Costica, vreau sa aflu pe harta unde-i Runcu ala. Iau cartea de geografie a copiilor sa caut localitatea. Dar imi vine in minte ca de fapt trebuia mai intai sa le controlez lectiile si numai dupa aceea sa ma ocup de altele. Daca am luat geografia, hai sa incepem cu ea. Cer copiilor caietele de geografie. Ma uit in caietul unuia dintre ei si citesc „Raurile in R.S.R.”, ma uit in celalalt caiet si observ ca ultima lectie scrisa era ,,Lunca Dunarii”. V-am spus doar ca am copii gemeni. Iau caietele de la inceput si dau fila cu fila. Unul dintre copiii avea 13 lectii, iar celalalt 11. Avand doua ore de geografie pe saptamana, pana acuma trebuiau sa fie parcurse 19 lectii. Pun caietele unul langa altul si incep sa urmaresc pagina cu pagina atat dintr-un caiet, cat si din celalalt. Acum apareau temele parca din doua in doua lectii. Existau teme ce figurau la amandoi, altele se aflau numai la unul, precum si teme ce nu le avea nici unul. Hotarat lucru nu mai vad bine. Dar se poate asta dupa numai o halba de bere? Am auzit eu de la cineva ca alcoolicii orbesc, dar nu mi-a spus nimeni de la cate halbe devii alcoolic, iar eu beau cu totul intamplator. Capul imi vajaie. Ce poate fi cu lectiile astea? Ce s-a intamplat cu copiii mei? Doar eu am fost la ultima sedinta cu parintii, iar invatatoarea nu a avut nimic sa-mi reproseze. Nu aveau nici absente si nici note slabe. Toate erau dintre cele obisnuite. Poate ca maine ar trebui sa ma duc pana la scoala. Las caietele si ies afara sa iau aer. Nu mai puteam sta in casa. Pe bulevard il intalnesc pe prietenul meu Sandu. El era si mai nervos ca mine:
— Noroc, Sandule! Unde-unde?
— Nicaieri! Chiar nicaieri!
— Ai patit ceva? Ai necazuri?
— Eu nu. Dar fiul meu da.
— E bolnav mititelul?
— As! Luase o nota mica, o nota proasta, iar eu trebuia sa-i semnez carnetul. Daca tot fac pe pedagogul, mi-am zis, ia sa-i vad si caietele. Si nu a fost de ajuns nota aceea proasta, pentru ca in caiete ba avea lectiile din doua in doua, ba din trei in trei. Adica mai multe nefacute decit cele facute. Nu l-am intrebat nimic, am pus mana pe curea si l-am altoit ca la carte! Acum am iesit si eu sa ma racoresc putin.
— Cum spuneai ca avea lectiile? Din doua in doua sau din trei in trei?
— Da. Cam asa. Dar de ce ma intrebi?
— Cam asa ceva am vazut si eu la fiii mei. Sa fie oare asta o noua metoda de chiulire? Sa fi scapat, oare, copiii din mana?
— Salut, barbatilor! — striga Vasile, un alt prieten.
— Salut. Vasile!
— Morcoviti, baieti, morcoviti? Asta-i plimbare?
— Tu ai fi mai vesel daca ai fi patit ce am patit noi?
— Si, ma rog, ce ati putut pati?
— Uite. . . si incepem sa-i spunem si lui toata tarasenia.
— Toate bune, dar pe copii i-ati intrebat? Noi ne uitam unul la altul.
— Pai, ne-a mai ars noua de consultatii?
— Rau. baieti, rau ati procedat.
— De ce?
— Veniti cu mine! Ne oprim la o papetarie, unde el cumpara un caiet cu o suta de file. Il prinde de coperti si-1 scutura. Toate filele au iesit dintre scoarte ca un roi de fluturi.
— Ei? Ce aveti de spus?
— Uite, domnule! Din ce-i capabil un om sa innebuneasca? Pentru niste file lipite sau, mai bine zis, nelipite ca lumea. Si eu care credeam ca de la bere mi se trage. Asta a fost patania care nici pe noi nu ne-a ocolit, fiindca unii nu si-au facut meseria cum trebuie — spuse Ileana, in incheiere.

Ceilalti si-au aprins tigarile, au mai pus un lemn pe foc si din nou au asteptat.
— Ileano! — zise Vasile. Cred ca nu ai uitat ca trei povesti ne-ai promis.
— Nu, nu am uitat. Ma gandeam insa ca parca povestile spuse de Tudor si profesorul de matematica au fost mai rascolitoare si as vrea si eu sa fiu la inaltimea lor, cu toate ca nu cred sa-i mai egaleze nimeni. Asa ca va reproduc povestea unui coleg de serviciu:
— Maine am sedinta la Centrala. O sa dorm cu o ora mai mult. Ma voi lafai in pat. M-am hotarat sa intarzii mai mult la un video in seara asta. Ce mai, maine voi avea un program mai lejer, un program relaxant. E bine sa-ti poti permite asa ceva din cand in cand. Sa nu-ti fie cronometrat fiecare minut. La gandul acesta m-am culcat vesel. Eram bine dispus. Baiatul cel mare mergea la serviciu mai devreme, dar de obicei nu-1 simt cand iese. Sotia pleaca la birou deodata cu mine.
In dimineata aceea simt cum ma gadila ceva pe la nas. Dau cu mana sa alung musca ori tantarul si ma lovesc de ceva nedeslusit. Sar speriat din pat si vad pe baiatul cel mare cu bicicleta trecand pe langa pat.
— Ce faci?
— Am scapat autobuzul. Scuzati-ma! Am vrut sa deschid usa si s-a dezechilibrat bicicleta.
— Nu-i nimic. Si asa trebuie sa ma scol.
— La revedere!
— La revedere!
Ma dau jos din pat. Fiind ultimul, trebuie sa fac si patul, il voi face mai tarziu. Ma duc sa pun de un ceai. Umplu vasul cu apa. Aprind gazul. Toate le faceam cu ochii intredeschisi, din obisnuinta. Ridic mana sa iau cutia cu ceai. O aplec ca sa scot florile de ceai. In acel moment plonjeaza ceva in vasul cu apa. Casc ochii speriat. Erau pantofii baiatului. I-a pus „sus” sa se usuce. „Sus”, pe cutia de ceai? Iau pantofii, ii sterg, ii ung cu crema, ii lustruiesc. Un miros ciudat imi strapunge narile. Vasul in care am vrut sa fac un ceai nu mai avea apa. Se ardea. Pun mana pe el, dar ma ard, il scap pe picior. Ma trantesc icnind pe scaun, cu coatele pe masa, cand simt ceva umed la coate. Era restul de paine unsa pe care nu a mai mancat-o baiatul inainte de a pleca. Dau jos pijamaua. Strang masa, adun farfuriile, le spal. Curat si bucataria. Ma simt bine. Iau pijamaua s-o arunc in pat. Imi aduc aminte ca-i unsa. O sterg. Fara rezultat. Pun putin dero pe pata si o frec. O sapunesc, o clatesc. E imposibil sa se mai vada: o storc si o pun la uscat. Cineva suna la usa:
— Sant de la I.R.E. Platiti curentul?
— Da. Un moment. De fapt ce suma e?
— 2.600.
Ma duc sa iau banii si gasesc o scrisoare. De la cine o fi? Nu am mai vazut-o. E de la prietena fiului. S-o citesc? Nu se face!
— Domnu! Veniti?
— Da da. Ma duc sa platesc.
— Nu stiti unde-i vecinul de alaturi?
— Nu stiu! De ce?
— Pai, are de platit numai 600 de lei. Vreti sa-i achitati dumneavoastra?
— Da. . . Desigur .. . Platesc. Ii pun banii in palma, imi da chitanta.
— Salut!
— Salut! Ma duc sa ma imbrac. Imi trag pantalonii, cand deodata iar suna cineva la usa. Deschid.
— Sant de la asociatie. Zugravim casa scarilor si fiecare trebuie sa contribuie cu noua sute.
— Noua sute? E chiar asa de scump varul?
— Nu, dar vrem sa facem cu model, cu glet, de, manopera multa. Ma duc sa-i aduc si astuia banii. Noua sute. Ii dau.
— Semnati aici. Si-mi arata cu un deget plin de toate vopselele o rubrica unde trebuie sa-mi trec eu numele. Reusesc. Pleaca. Continui cu imbracatul. Cand sa-mi iau pantofii constat ca-s murdari. Atunci imi aduc aminte ca de fapt eu curatasem cu atata sarg pantofii fiului meu.
Ma apuc si de ai mei. Suna iar cineva. Deschid. E fiul mijlociu. Vine de la scoala.
— Tati! Da-mi cinci mii!