Matusa-mea a inceput sa se vaiete:
— Nu stiu cum sa-ti spun, ca de mult ma tot framant si nu stiu ce sa fac, dar pana la urma m-am hotarat sa-ti spun.
.— Care ii necazul?
__. Mi-a scris barbatul tau. Mi-a scris doua scrisori. Cand am primit-o pe prima, am crezut ca isi continua bataia de joc sub o noua forma. Dar acum cand am primit-o pe a doua mi-am dat seama ca cu el se intampla ceva, iar daca nu ti-oi spune il voi avea pe suflet.
— Dar despre ce-i vorba? se interesa mama.
— Cred ca-i mai bine sa o citesti chiar tu. Poftim, asta-i prima scrisoare, iar asta-i cea de ieri.
Mama a facut ochi mari. Cunostea foarte bine slovele acestea frumos caligrafiate. Ar fi vrut s-o citeasca dintr-o singura privire. In acelasi timp, din ochii sai, din care au curs atatea lacrimi incat am crezut ca a secat izvorul lor, au aparut din nou doua cristale. Ea citea, lacrimile se prelingeau continuu, iar sufletul i se linistea. Aveai impresia ca se afla si el de fata si ca se sfatuiesc ca sot si sotie. Apoi, spre sfarsitul lecturii fata i-a devenit grava, intiparindu-se pe ea semnele unui regret tarziu, neputincios.
— Lele, sa stii ca nu mai are mult de trait, constata mama dureros.
— De asta mi-am dat si eu seama si numai de aceea mi-am permis sa te tulbur, altfel sa stii ca nu ti le-as fi dat sa le citesti.
— ‘Mneata ce ma sfatuiesti sa fac? intreba mama ingandurata.
— Domnul sa te indrume. Eu nu pot sa-ti spun nimic si orice ti-as spune tot rau ar fi. Dupa cate ti-a facut el, mai poti sa crezi ca se caieste sincer? Si apoi santeti divortati. E foarte adevarat ca tribunalul pe tine te-a gasit vinovata si bineinteles ca tie ti-au dat copiii sa-i cresti, ,,in numele poporului”.
— Lele. nu de asta te-am intrebat, de scrisori, de barbatul meu.
— Cum te-a indruma Domnul asa sa faci.
— Bine, lele. Multumesc de scrisori. Ziua buna!
— La buna vedere!
Scrisorile exprimau un amar regret al tatalui meu. Plecand de la noi si simtindu-se in putere, s-a apucat sa probeze diferite femei. Statea la sora-sa. Numai ca acolo el era cel care trebuia sa aduca mincare in casa si nu invers, cum era obisnuit cand statea cu noi, drept care a trebuit sa se apuce de lucru. Ultima operatie ce i s-a facut a dus la scoaterea a 2/3 din plamani. Nemaiavand cine sa se bata pentru sanatatea lui, pentru medicamentele lui, boala a pus rapid stapanire pe el incat a ajuns sa nu mai fie capabil de nimic. Cand lucrurile au ajuns aici, iubita lui sora i-a spus ca ar fi cazul sa-si gaseasca alta locuinta. Ea nu mai avea bani de aruncat pentru el. Cam asta era continutul celor doua scrisori. In incheiere el spunea: ,,Stiind ca nu mai am multe zile de trait, va rog sa-i spuneti nevestei mele (scrisoarea era adresata matusii) ca o rog din suflet sa ma ierte de tot raul ce am fost capabil sa i-1 fac. Cu toate ca santem divortati, daca ar vrea ea, as fi fericit sa ma ia inapoi”.
Mama, care 1-a iubit si-1 iubea, cand a citit scrisoarea a strigat din adancul fiintei ,,il iert”. Se pregatea sa mearga sa-1 ia de la sora-sa. Dar n-a fost sa fie asa. Peste cateva zile am primit o telegrama: ,,Cozma-i mort, veniti urgent la inmormantare! Florica”.
— Asta a fost trista poveste de dragoste a parintilor mei, a conchis Tudor. S-a lasat apoi o tacere adanca.. Povestea rascolise amintiri dureroase. Harul de povestitor al lui Tudor ii cucerise.
— Multumim! a zis intr-un tarziu Vasile si s-au dus cu totii la culcare.
Inainte de a adormi nu a comentat nimeni povestea spusa de Tudor. Era o experienta amara si deosebit de trista. Dar toti au ramas adanc impresionati de modul deosebit de serios de a pune problema al lui Tudor. La inceput aproape toti au crezut ca in cele doua ore de povestit vor asculta niste anecdote mai noi sau mai rasuflate si cand colo in aproape o ora si jumatate el ne-a prezentat un adevarat roman.
— Marturisesc — zise Grosan, ca-1 banuiam ca citeste de undeva. Fantastic dar de-a povesti. Si ce poveste, un roman complex. Intr-adevar, numai asa poti cunoaste oamenii: stand sau lucrand impreuna, ascultandu-le pasul si gandurile.

— Pe mine, aceasta punere in opera a lui Tudor m-a impresionat profund, interveni profesorul de matematica. Daca eu as fi fost primul la povestit, cu siguranta ca v-as fi plictisit. Tudor ne-a dat o mostra de cum trebuie sa-ti respecti tovarasii. Daca nu este altul pregatit m-as abona eu pentru a sustine programul de maine seara. Am si eu de relatat o poveste de dragoste.
Ceilalti au incuviintat. De ce nu? Au stabilit, totodata, ca serviciile de a doua zi sa fie impartite astfel: Zina — ,,doamna in casa”, Tudor — ,,baiatul”, iar profesorul de matematica — ,,povestitorul”.
Dupa asta au stins focul si s-a retras fiecare in lumea gandurilor proprii. Eram sigur ca fiecare dorea sa ramina singur ca, pe intuneric, sa poata transpune in universul experientei proprii povestea lui Tudor.
Noaptea a plouat, asa ca si somnul s-a mai prelungit nitel. Totusi dimineata era senin. Cum in zilele precedente abia gaseai cateva ciuperci, acum, dupa ploaie erau siguri ca acestea se vor face din belsug.
Au hotarat ca femeile sa mearga toate impreuna in padure, iar barbatii separat. Nimeni nu si-a dat seama cum s-a ajuns la aceasta despartire si nici nu s-a comentat pe aceasta tema. Femeile au pus in sacose hrana rece si si-au luat cu ele si niste galeti.
Barbatii au dus cu ei un topor; cele doua grupuri s-au reintalnit dupa-amiaza, cand ,,baietii” taiasera aproape un car de lemne, iar ,,fetele” se puteau lauda de aceasta data cu o importanta recolta de ciuperci.
Acum erau in dilema: Zina pregatise un papricas bun, consistent, iar ciupercile le trageau cu ochiul. La ce sa renunte? Unii ziceau sa manance papricasul, altii erau de parere ca trebuie sa friga ciupercile. Pana la urma au curatat si ciupercile, iar Zina le-a pregatit pentru a doua zi, ca sa nu se strice, si au mancat totusi papricasul. Dupa ce au servit masa au aprins focul pentru ciupercile rosioare, vinetele si cele iuti pe care le-au prajit pe jar. Au mai pregatit si niste cartofi sa-i friga in spuza. La un moment dat Grosan zice:
— Profesore! Cu ce ne delectezi in seara asta?
— Pai, eu, parca v-am spus, ca tot cu o poveste de dragoste, una din vremurile mai apropiate de noi.
— Te ascultam! — 1-au indemnat mai multe voci.
— Va multumesc — a inceput profesorul de matematica. Va marturisesc ca nu mi-am luat nici un angajament in aceasta privinta, dar pana acum nu am discutat cu nimeni despre aceasta poveste. Ba mai mult, am incercat sa ma pun atat in situatia baiatului, cat si a fetei, a fetelor. Nu am ajuns la nici un rezultat. Poate acum, impreuna, sa reusim sa elucidam unele lucruri. Traim fiecare in lumea in care ne-am nascut. Santem educati de mediul caruia ii apartinem. Prin parinti, prin prieteni, prin apropiati cunoastem lumea. Judecam aceasta lume prin prisma educatiei primite, prin optica mediului nostru familial. De aici vine o vorba: ,,Ce-i bun pentru mine, e bun si pentru tine”. Dar nu intotdeauna e asa. Nu intotdeauna familiile, parintii au vederi identice sau apropiate cu cele ale altor familii, ale altor parinti. Unii oameni neglijeaza o parte importanta a educatiei, tinand cu tot dinadinsul ca odraslele lor sa aiba din belsug ceea ce lor le-a lipsit. In aceasta goana pentru a putea si a avea ceva, acel ceva care uneori e avere, alteori poate studii inalte, performante sportive si mai stiu eu ce, ei uita tocmai ce ar fi mai important in educatia copiilor: morala.
Cand un tanar patrunde intr-o alta familie si vede deosebirile intre ceea ce stie el despre educatie si ceea ce vede la altii uneori surpriza lui este foarte mare si isi pune intrebarea fireasca: cum e bine sa procedezi? Cum 1-au invatat parinti sau cum vede ca fac altii, in alte familii? In acest moment poate pierde tot ceea ce a primit de la parinti, se poate pierde chiar pe sine sau, daca inraurirea lui e mai puternica, produce o schimbare radicala in atitudinea celor din jur.
Deci, confluenta dintre medii diferite socheaza. Nu santem totdeauna pregatiti sa o receptam exact cand trebuie. De multe ori o mica ezitare ne aduce regrete amare pentru toata viata. Cam pe aici se invart si eroii mei.

Era intr-o luni pe la pranz. Militarii servisera deja masa si, asa cum era programul, cu totii au navalit buluc la scrisori. Teancul de plicuri era mare, promitator pentru fiecare. Speranta aveau cu totii. Si au si primit multi vesti de acasa, numai caporalul Ionel nu. Am plecat spre dormitor ca sa beneficiem de ,,timpul aflat la dispozitia militarului” si sa citim scrisorile primite. Cum am deschis usa, Ionel a sarit la mine si m-a prins de gat:
— Ce stii tu? — ma chestiona el.
— – ?!
— Spune odata ori iti crap capul! Vazand ca se intrece cu gluma, i-am aplicat un genunchi sub centura, eliberandu-ma din stransoare.
— Mai baiatule, daca ai innebunit du-te sa te tratezi! Credeam ca imi esti prieten, iar tu ma strangi de gat. Incepi sa ma dezamagesti. Credeam ca se poate conta pe prietenia noastra.
— Faci pe moralistul cu mine?! De ce nu am scrisori de la Tuni? E luni astazi, nu?
Atunci am inceput sa rad si pentru o fractiune de secunda am inchis ochii, pentru ca la redeschiderea lor sa observ ca pe langa capul meu a trecut un scaun cu schelet metalic ale carui picioare au lasat urme pe soba de teracota din spate. Nu mi-am imaginat ca o sa ajung la asta. M-am repezit spre Ionel si i-am aplicat o pereche de palme. El nu a schitat nici un gest. Plangea, iar printre lacrimi mi-a soptit:
— Animalule!
Eram total debusolat de purtarile contradictorii ale prietenului si camaradului meu, care-si schimba starile sufletesti de la o secunda la alta. Am inceput sa urlu la el:
— Ce dracu ai, mai Ioneleee?!
— Tu ma intrebi?
— Pai cine?
— Sa-mi spui, zice el si mai inversunat, de ce e luni si eu nu am primit scrisoarea de la Tuni?
— Mai Ionele, de unde Dumnezeu sa stiu? De unde sa stiu ce predispozitie are Tuni incat nu ti-a scris?
— Acum ma iei cu predispozitiile? Hei? Dar ai uitat ca nu au trecut nici doua saptamani de cand tu mi-ai declarat ca intr-o buna zi nu voi mai primi scrisori de la Tuni?
— A … Asta nu am uitat, dar eu ti-am spus asta din cu totul alte motive decat crezi tu.
— Si din ce motive, domnu’ sergent? Explicati-va, va rog!
— Ionel, eu cred ca si dragostea poate fi reprezentata printr-o curba sinusoidala, cu cresteri si descresteri. In cele treisprezece luni de armata, saptamana de saptamana, in fiecare luni tie ti-a sosit o scrisoare. Ei bine, ritmicitatea aceasta m-a pus pe ganduri si am ajuns la concluzia ca ori e ceva de ascuns in dragostea asta, ori nu e ceea ce ai crezut tu. Adica dragoste. Daca macar o singura data, una dintre scrisori ti-ar fi venit intr-o sambata sau intr-o marti, ori, ma rog, in orice alta zi, sau daca ar fi sosit doua scrisori din intamplare pe saptamana, atunci as fi fost sigur ca te iubeste. Atata contabilitate in dragoste mie mi se pare fatarnicie. Cand vrei ca baiatul sa fie linistit in privinta dragostei, atunci faci ce a facut Tuni cu tine. Saptamanal ii trimiti o scrisoare de dragoste. Totdeauna luni. Ca sa-ti adoarma constiinta. Unde lucreaza mintea atat de riguros, inima nu prea se mai poate exprima. Sper ca macar acum sa ma intelegi sau sa-ti intelegi dragostea.
— Si vrei sa ma faci sa cred ca tu esti strain de cele intamplate? Ca tu nu ai habar de asta?
— Ce sa stiu? Sau nu mai judeci normal? Nu santem impreuna de 13 luni? La masa, la program, la somn. Dar unde nu santem impreuna? De unde as avea eu mai multe stiri? Nu amandoi ne folosim de aceleasi surse? Si apoi tu stii bine ca eu nici nu stiu unde se afla Balanul, orasul care ti-a daruit gagica asta.
In acest timp, Ionel se schimba mereu la fata, ochii ii deveneau cetosi, privirea-i aluneca in abis.
— Daca zici ca tu nu stii nimic, eu ma duc sa vad ce-i acolo. Dupa cum a spus-o si dupa cum arata chipul lui mi-am dat seama ca e capabil sa plece. Pe el nu-1 mai interesa nimic. Atata-si dorea: sa stie ce-i acolo.