Dimineata, sortii 1-au desemnat de serviciu pe Vasile impreuna cu Laura, nevasta lui Grosan. Ei au ramas stapani la cabana. Ceilalti au plecat sa adune ciuperci, despre care stiau cu totii ca sant foarte bune chiar ai numai fripte pe jar. Pe un versant au gasit ai afine coapte, asa ca nu le vor lipsi nici fructele de la masa.
Seara pe cand ei s-au intors, Vasile pregatise un adevarat foc de tabara, tot el a amenajat niste banci, iar Laura ii astepta cu masa plina. Mancarea a fost topita pur si simplu, atata erau de flamanzi; poate ca aceasta a fost cea mai gustoasa din cate s-au pregatit aici.
Dupa cina s-au aprins tigari, s-au schimbat cateva impresii, cand deodata Vasile ii striga lui Tudor: Hai, mai ,,audio”, da-i drumul!
La inceput Tudor se cam codea. Totusi nu era sa se fataie el, om serios!
— Nu mi-am pus intrebarea daca o sa va placa ceea ce o sa va relatez. E o poveste de dragoste si e destul de lunga. Asa ca …
— Noi stim ce trebuie sa facem — il intrerupse Grosan, destupand o sticla de rubiniu. Tu da-i drumul!
— Timpurile nu erau prea frumoase — relua Tudor — si cateodata ma gandesc ca poate nu ne-am nascut in timpul in care am fi putut realiza mai mult, ne-am fi valorificat aptitudinile la cea mai inalta cota. Oarecum santem gelosi, vazandu-i pe altii nascuti la timpul lor, care realizeaza tot ce-si doresc. Ii favorizeaza soarta, caci aceasta ar putea fi soarta. Dar daca nu s-a putut altfel, te resemnezi si nu te incumeti sa-ti sfidezi soarta. Lasi viata sa curga la buna ei placere.
Era prin ’43. Nemtii care venisera in Romania erau deosebit de politicosi, generosi chiar. Intotdeauna salutau ei primii pe localnici. Erau indatoritori. Se jucau cu copiii, ii serveau cu ,,socolat”, le aduceau jucarii. Ce mai, erau deosebit de prietenosi. Intretineau relatii cu oficialitatile, dar si cu persoane particulare. Erau niste interlocutori placuti, cu o cultura solida.
In satul in care m-am nascut, inca nu ajunsese razboiul. Germanii erau considerati musafiri, atata doar ca aveau arme. Despre razboi, in satul nostru se stia destul de putin. Doar faptul ca mai erau incorporati cate unul — doi tineri sau ca din cand in cand sosea cate un anunt pentru cei cazuti la datorie, putini de altfel, mai tineau treaza atentia asupra evenimentelor. Asa ca horele nu s-au oprit. Nu s-au oprit nici balurile. Ele se desfasurau intotdeauna cu o prezenta numeroasa din partea germana, soldatii fiind deosebit de generosi si atenti cu tinerele si tinerii cu care se distrau.
Bacaniile aveau de toate. Erau foarte bine aprovizionate de catre evrei, care erau proprietarii lor. In ultimul timp insa ei erau nevoiti sa tina piept si concurentei armatei germane, deoarece ea procura marfuri la care civilii nu aveau acces. Dintre acestea cele mai ispititoare erau parfumurile fine, lenjeria fina de dama, bauturile frantuzesti si nelipsita ciocolata. Aprovizionarea dinspre apus era imposibila fara cooperarea cu germanii, intrucat ei aveau in mana toate filierele de aprovizionare. Ei erau acum stapanii Europei. Despre germani se auzeau multe, dar gura lumii e sloboda. Oamenii din aceasta localitate multinationala, vazandu-i cum se poarta, nu acordau nici un credit zvonurilor aduse de cine stie cine. Ei stiau un lucru, anume ca localitatea este pamantul de bastina al celor zece mii de suflete romani, maghiari, germani, evrei, ucraineni, tigani care cu totii erau integrati in activitatile minelor din apropiere, cu serviciile respective, precum si in comert. Acest sat, desi mic, era renumit deoarece avea pretura, graniceri, banca si alte importante institutii de stat ori particulare, fiind candva localitate de granita.
Pana cand au fost batuti la Stalingrad germanii, in localitatea noastra era ca in rai. Foarte putine concentrari, care nu alarmau pe nimeni.
Dupa Stalingrad s-a schimbat si aici ceva. Mereu ii irita cate ceva pe nemti. Nu mai aveau sarmul de la inceput. Erau nervosi, repeziti devenind nesociabili. Localnicii au inteles cauza acestei stari de lucruri si cautau sa nu-i incomodeze, pastrandu-le aceleasi sentimente de prietenie, asteptand sa revina la ceea ce fusesera mai inainte.
Dar intr-o buna zi s-a ordonat ca toti evreii sa se adune in piata. Evreii s-au adunat. Un ofiter superior a motivat acest ordin prin faptul ca frontul s-a rupt «si e nevoie de consolidarea pozitiilor. Era nevoie de transee. Reichul a acordat prima data evreilor aceasta onoare de a sluji armata germana.

Ei vor fi primii care se vor putea lauda ca au contribuit la victoria Reichului. Lucrurile fiind complexe, vor pleca atat barbatii, cat si femeile. Primul convoi va pleca peste o saptamana, timp in care isi vor aduna avutul in sinagoga (biserica de cult ebraic), iar cei ce raman vor asigura paza si integritatea bunurilor depozitate.
Cu inimile frante, cu gandurile negre, dupa liste de germani intocmite, evreii au fost urcati intr-o garnitura de tren ce urma sa porneasca spre locuri deocamdata necunoscute (secret). Li s-a spus ca se vor intoarce dupa ce vor termina ceea ce au de facut. Din localitate mai plecasera inainte multi meseriasi in Germania, care castigau acolo foarte bine, trimiteau acasa bani si diferite pachete cu lucruri mai deosebite ce se aflau pe acolo. Mai mult, ziceau ca nemtoaicele le apreciau farmecele. Dar lumea nu credea chiar tot ceea ce se spunea, de aceea nu au fost foarte alarmati cei ce erau solicitati sa ajute Reichul. Ba mai mult, unii erau chiar increzatori si optimisti. Cu toate acestea in comuna se lasa un aer amenintator, de spaima. Sigur ca nu a fost prezent tot satul in mica gara, dar au fost putini aceia care nu i-au condus pe evreii din primul convoi.
Oamenii presimteau marea nenorocire si de aceea au venit sa-si ia ramas-bun de la cei ce se aflau in tren, de la prieteni, colegi, iubiti si iubite. Si au avut dreptate, pe acestia nu i-a mai vazut nimeni niciodata. Toti au fost arsi in crematoriile Auschwitzului. Multa tristete a lasat in sufletele localnicilor aceasta despartire brutala la plecarea celor peste cinci sute de persoane active, barbati si femei. Casatoriile nu se faceau doar intre persoane de acelasi neam. Erau si casatorii mixte. Singurul criteriu in alegerea partenerului de viata era aici dragostea. Fetele evreice erau foarte atragatoare, se distingeau printr-o frumusete parca ireala, de papusa, ceea ce explica farmecul lor recunoscut.
N-a trecut nici o luna dupa acest eveniment si din nou se face apel la oamenii de credinta ce vor trebui sa ajute Reichul. Iar sant solicitati evreii sa dea dovada de atasament fata de natia germana si sa-si mobilizeze fiii si fiicele sa puna umarul la marea victorie.
Apar din nou liste si din nou se citesc nume pana seara tarziu. Sant separati cei ce pleaca de cei ce raman. De data aceasta plecarea se face chiar din piata. La gara ii astepta bou-vagonul, in care sant inchisi cate 50—100 de oameni. Rubedeniile au fost rugate sa se ocupe de bunurile celor din tren si sa le depoziteze in sinagoga. Acum, vazand cum se poarta cu cel de-al doilea convoi, oamenii si-au dat seama ca acestea nu sant semne bune. Nici sa-si mai ia ramas-bun nu i-au lasat. De fapt, evreii ramasi erau foarte putini si cu infirmitati fizice.
Cum paza sinagogii era asigurata doar de niste infirmi, s-au gasit si din aceia care au fortat usile sau geamurile bisericii si au sustras bunurile celor plecati. Unii din acestia isi vor gasi pe drept si plata, iar odata cu ei vor mai plati si altii pe nedrept, asa cum se intampla de fiecare data in asemenea cazuri.
Cel de-al doilea convoi a cam intarziat la plecare. Oamenii aflasera de soarta celor din convoi si sabotau pe orice cale pornirea la drumul fara intoarcere a evreilor, a acestor semeni fara speranta.
Dupa ce, totusi, a trebuit sa dea drumul trenului, 1-au divizat, iar apoi au ,,pierdut” vagoanele in alte garnituri, in asa fel incat acestea nu au mai parasit tara. Ocupantii acestor vagoane nu au mai ajuns la crematoriu, iar cei ce nu au murit de foame, de boli, cu tot ajutorul primit de la ceferisti si populatia civila, s-au intors in sat aproape epuizati, unii murind la scurt timp. Nu mai ramasesera nici jumatate din cei plecati, chiar si cei reveniti in sat era indoielnic ca vor mai vedea ziua de maine, atat de prost stateau cu sanatatea. Unii dintre ei au trait intamplari groaznice: ce poate fi mai dureros decat sa vezi cum iti moare aproapele, copiii, parintii si sa nu-i poti ajuta cu nimic, sa nu le poti micsora durerile; apoi sa stai zile si nopti langa cadavrele aflate in descompunere, intrucat, fiind calatori clandestini ai vagoanelor C.F.R., nu puteau atrage atentia posturilor germane din gari. Asa se face ca nu se puteau dispersa de cadavrele celor care le-au fost dragi, dar care acum le transmiteau fel de fel de boli. Acesti oameni au ajuns in sat cu profunde sechele psihice in urma celor intamplate. Dar aceasta se intampla spre sfarsitul razboiului.
Dupa cum mergeau lucrurile era limpede ca nemtilor li s-au incurcat socotelile in ultima vreme. De aceea localnicii s-au hotarat sa-i ocoleasca, sa-i evite ori de cate ori era posibil acest lucru.

Au inceput sa se ascunda, au fugit in paduri. s-au retras in beciuri si bordee. Agitatia germanilor din ultimul timp devenea primejdioasa pentru localnici. Pentru toata lumea era limpede ca ocupantii isi pregateau retragerea. Toate cladirile ce aveau mai mult de un etaj au fost minate: cazinoul, primaria, biserica catolica, pretura, banca si altele.
A iesi din ascunzis in aceste momente echivala cu sinuciderea. Te puteai alege cu condamnarea la moarte de catre fascisti, cu schingiuirea sau mutilarea. Un vecin, Vasile Oniga, i-a urmarit atunci cand minau cladirile. Dupa ce au terminat, el s-a dus si a rupt firele spre a nu putea fi aruncata in aer scoala. Nemtii 1-au observat si 1-au prins. Au scos din case pe toti oamenii ce i-au gasit si i-au dus in piata. Pe Oniga 1-au dezbracat complet si 1-au legat de un stalp. Apoi cu baioneta i-au facut in carne vie buzunare si le-au umplut cu sare. Omul a inceput sa urle de durere. I-au taiat penisul si i-au umplut gura cu el, sa nu mai tipe. Nu a avut voie nimeni sa-1 dezlege pana cand nu s-a scurs tot sangele din el si s-a stins de durere. Apoi au mitraliat piata si au aruncat in aer tot ce au minat, dupa care au sters-o. Pe cand explozoarele se armau, motoarele masinilor porneau. Trupele romanesti si cele rusesti se aflau deja in apropiere; din fericire, nu toate cladirile minate au fost distruse, intrucat au mai fost si alti localnici care au compromis operatiile devastatoare ale nemtilor. Tragand cu disperare asupra celor ce ieseau din ascunzisuri, ocupantii fugeau rupand pamantul.
Oamenii au iesit fericiti sa intampine armata romana si pe aliati. Localnicii se sarutau cu eliberatorii, plangand de fericire. Era un adevarat delir. Ne-am scapat de hitleristi! A sosit eliberarea! Pacea!
In aceste vremuri de spaima, groaza si lipsuri, cand moartea ranjea la tot pasul, parintii mei si-au gasit o clipa de pace, o clipa de uitare, ca sa-1 conceapa pe cel de-al patrulea copil al lor. Si, asa cum zicea o matusa, chiar in clipa cand ea intra in casa, el ,,iesea in lume”.
Mama asistase cu groaza la supliciul vecinului Oniga. Chiar si azi cand povesteste se cutremura de oroare cand isi aminteste de toata barbaria de care au dat dovada ocupantii germani, cei care fusesera atat de culanti atunci cand ne ocupau ,,pasnic” tara, cand ofereau copiilor ,,socolat” si cand ,,coborand” in Ardeal, trecand prin Ungaria, i-au adus si pe unguri pe capul nostru. Deh… si-au dorit si ei o bucatica din Transilvania. Sositi aici, ei au schimbat primarii, jandarmii si pe toti cei ce constituiau instrumentul de asuprire a populatiei. Pe cei nesupusi ii eliminau.
Dupa ce au plecat hitleristii, si odata cu ei si ordinea horthista intronata de unguri, s-a reinstalat atmosfera fireasca pe aceste locuri. Ca si in alte localitati, dupa o astfel de schimbare a vremurilor urmeaza niste rafuieli. Si pana acum s-au platit datorii de catre unii din cei care au fost nemilosi si nedrepti cu populatia. Acum urmau sa plateasca aceia care au colaborat cu autoritatile maghiare. Acestia au fost batuti mar de catre sateni. In atare situatie, razbunarea nu intotdeauna este ,,cinstita”, de multe ori urmarindu-se si alte scopuri decat cele corectionale
Astfel, evreii supravietuitori din cel de-al doilea convoi au organizat o echipa a mortii, ai carei componenti, conform unei liste secrete, noapte de noapte intrau in case, puneau oamenii la perete si-i impuscau in cap. Intr-o noapte, mama i-a vazut pe componentii acestei echipe intrand si in casa noastra. A inceput ritualul: individul cu pistolul a ridicat-o pe mama din asternut, a trantit-o cu capul intr-un perete si, cand sa traga, a intrat in incapere un localnic, un evreu, care cu mare greutate a reusit sa-1 lamureasca ca nu aceasta-i adresa la care trebuia sa intre. Individul cu pistolul nu s-a lasat pana n-a fost dus in pivnita sa vada unde a locuit mama tot timpul razboiului si unde-si are toata averea. Vazand mizeria in care s-a adapostit mai bine de un an, omul s-a lasat pagubas. Intr-adevar, n-a descoperit aici nici un lucru ce lipsea din sinagoga.
Echipa ce si-a propus sa-i educe pe colaborationistii de care s-au folosit nemtii si ungurii avea un plan mai vast, dar cu termen mai scurt de executie. Intr-o singura noapte trebuia sa fie pusa in opera strategia ,,trupei de educatie”, ai carei componenti si-au propus ca incepand dintr-un capat al satului si terminand in celalalt pe toti aceia care nu le-au cantat in struna ori au fost coltosi in alte vremuri sa-i pedepseasca exemplar. Cam tot intr-un capat de sat se afla si familia mea, care si ea era socotita de unii ca facand parte dintre familiile de coltosi; au hotarat s-o puna cu botul pe labe.