Astfel, cu toate ca intre timp au avut si o fetita, ea nu a mai permis barbatului sau Ion sa se atinga de ca. Cu toate ca-i parea rau de ce-i facea lui, 1-a lamurit ca familia lor nu putea fi alduita, deci binecuvantata de Dumnezeu, ei doi fiind neamuri prea apropiate si ca ar fi bine ca el, om destept ce este, sa-si dea seama ca se-afunda in mocirla, in pacat, acceptand sa traiasca in felul acesta. Nu a fost vointa lor, dar acum, cand sant constienti de faptele lor, nu mai are rost sa continue. Lui Ion toate acestea i-au dat viata peste cap. El a intrat in casnicie cu gandul omului care se insoara o data pentru toata viata. O avea si pe Alina, o fetita isteata si deosebit de dragalasa. Acum cind toate erau cum trebuie, acum sa se desparta? Cu toate ca el nici nu a vrut sa auda de asa ceva, Iftinia 1-a lamurit ca ea il pretuieste, ca ii pare rau ca tocmai lui i-a produs acest mare necaz, dar pentru ea felul asta de-a trai insemna un mare supliciu.
Cum el o iubea, dar stia si cat de apropiati sant ei ca si rudenii, cu mare parere de rau si cu sufletul indurerat a consimtit la despartire. A consimtit, dar toata viata a sperat ca se vor readuna. Nu s-a putut.
Iftinia a ramas in casa facuta de ei dupa casatorie. Se afla deci pe pamantul ei, iar el s-a reintors la casa batranilor. Asa a luat sfarsit casnicia Iftiniei cu Ion, iar rodul dragostei lor era Alina.
Valeria, dupa despartirea Iftiniei, a venit intr-o zi la fata-sa si s-au pus pe povestit. Printre altele Valeria i-a spus:
—- Draga mamei, este aceasta a doua cumpana sau a doua mare incercare la care te-a pus Dumnezeu. Ar trebui sa fii si mai credincioasa, ca nu se stie care-i rostul omului pe lume si nu stii niciodata care iti va fi urmatoarea cumpana peste care va trebui sa treci. I-a spus si cum era sa moara imediat dupa nastere.
— In casnicia voastra, pacatul e al lui taica-tau, dar si tu trebuie sa te rogi pentru el si pentru tine. El a vazut ca a gresit si nu ti-a spus o vorba pentru ca te-ai despartit si-i bine sa ne stim cat mai curati la suflet.
— Bine, mama, asa oi face.
Iftinia nici nu se gandea s-o contrazica pe maica-sa, dar nici sa-si puna cenusa in cap nu se gandea. La 24 de ani credea ca orice om ca are dreptul la viata. Numai ca acest crez unii il filtreaza prin minte, iar altii doar prin inima, unii vad in acest drept la viata mai mult dragostea, mai mult placerea sau averea. Iftinia a simtit ca vorbele mamei au avut o rezonanta puternica in sufletul ei: „Cat poate fi adevarat din asta?” Si tot ea isi raspundea „Nimeni, absolut nimeni nu-ti va da raspuns la aceasta intrebare”. Atunci parca s-a cutremurat, s-a tulburat.
Dupa ce s-a stabilit in casa ei Iftinia mai fugea in orasul din apropiere. Cum nu prea erau autobuze, de multe ori folosea si masinile ce transportau minereu.
Asteptand in statie, a vazut ca se apropie o basculanta „Bucegi” si a facut semn cu mana soferului. Masina a oprit, iar cel de la volan, un tanar frumos, a poftit-o in masina.
— Buna ziua! Ma luati si pe mine pana …?
— Poftiti, trecem si prin Vama.
— De unde stiti ca sant din Vama?
— Sunteti o persoana cunoscuta. Apoi mai aveti si cazanul, care mi-a oferit si mie de cateva ori din fierturile lui.
Iftinia nu stia ce sa zica. Parca o dezbraca cineva.
— Pe mine ma cheama Raul.
— Pe mine… Pe mine Iftinia — si cu aceasta s-a pus punct la orice discutie care s-ar fi terminat destul de rau, fiindca Iftinia a inceput sa se balbaie.
De fapt, soferul era cu ceva mai tanar decat ea, dar era politicos, lucru care nu prea se poarta la o astfel de meserie. Simtea ca pieptul i se zbate fara sa-1 poata stapani. Simtea ceva nou in toata fiinta ei. Era tulburata. De fapt sincera fiind cu ea, si-a dat seama ca omul de la volan ii place si se parea ca nici ea nu-i era indiferenta lui. Asta a facut sa se lase o vreme linistea, pana cand si-au adus aminte sa discute despre mersul timpului. Si vremea era, intr-adevar, splendida. Toamna e frumoasa oricum. E un anotimp al maturitatii naturii, dar si al omului care a trudit la camp: dupa cum a muncit asa i-au rodit si semanaturile, de aceea toamna este si un anotimp meditativ.

Dar toamna maramureseana e unica. Nu intamplator Colonia Pictorilor a fiintat la Baia Mare. Cine doreste sa traiasca un anotimp de vis sa vina aici sa-1 vada. Aici se pot vedea frunze care au toate nuantele spectrului solar si ceva in plus. Nu exista pe lume culoare care sa nu aiba corespondent in tonalitatile podoabei copacilor. Cerul e deosebit si unic. Temperaturile scad usor si in timp indelungat, incat uneori tinuta la camasa se poate prelungi pana in decembrie.
Toamna maramureseana nu inseamna sfarsitul verii ci inceputul unei feerii peisagistice. Poate ca in orice colt al tarii toamna poarta semnul exclamarii. Aici toamna e la ea acasa. E asteptata. E dorita. E timpul cu cele mai lungi si frumoase plimbari. E superba. Numai aici se gaseste pe strazi mustul alaturi de castana prajita.
Dupa cum vedeti, tinerii nostri aveau ce discuta, atmosfera destinzandu-se in cabina cand Raul opri masina la parcare.
Iftinia a multumit si a scos banii sa-1 plateasca.
— Ma jigniti, doamna!
— Eu nu doresc sa fiu datoare nimanui!
— Nici eu, dar poate cand iti incalzi cazanul ma veti invita la o tuica?
— Bine, dar sa nu ma refuzati si atunci!
— Nici o grija!
Raoul apasa pe pedala de ambreiaj si masina incepu sa ruleze. Gandurile il napadeau. El nu era insurat. De putin timp terminase armata. Pe Iftinia o cunostea din vazute si auzite mai de mult. ii placea de ea si cu toate ca o stia de cateva luni, inca nu hotarase care sa fie atitudinea lui fata de ea. Sa se insoare cu ea? Nu faptul ca era atat de tanar il incurca, fiindca au mai facut-o si altii. Ea nu era divortata. Si mai avea si o fetita. Astea atarnau greu. Daca o mai lasa, mult ea nu o sa astepte. S-o gasi unul sa i-o sufle. Doamne greu e sa se hotarasca.
Au trecut trei luni deja de cand se tot framanta. De-o pierde, innebuneste de-a binelea.
Iftinia era imbujorata si parca i se impleticeau picioarele urcand spre casa. Acum era singura. Fetita era la maica-sa. intalnirea cu soferul a tulburat-o profund. A zapacit-o. Omul acesta parca o citea ca pe o carte, in profunzime. Avea impresia ca o cunostea in cele mai intime amanunte. De cum 1-a vazut prima oara, dintr-o data s-a simtit descoperita. Parca-i era frig, parca-i era cald. Din toate reiesea clar un lucru: s-a indragostit de el. Totul era acum sa-l castige, fiindca, din cate a vazut ea, nici ea nu-i era indiferenta.
Noaptea, desi au napadit-o in acele ore toate gandurile, nu i-a fost un sfetnic bun. Nu i-a dat nici o idee. A doua zi, unica dorinta a ei a fost aceea sa-1 vada. Stia la ce ora trec masinile la prima cursa. S-a imbracat de oi-as, iar ca sa nu dea de banuit a luat peste haine un sort.
Cand masina lui Raul s-a apropiat, parca a incetinit putin.
— Buna dimineata, doamna!
— Buna dimineata!
— Cum ati dormit?
— Multumesc, bine, dar in gandul ei: de-ar sti el?
— Aveti treaba „in sus”?
— As avea, dar nu-i nici o graba!
—Poftiti cu mine. Nici eu nu ma grabesc! — Un moment, daca sunteti bun sa ma schimb.
Iftinia intra in palincie, isi arunca sortul, isi aranja buclele intr-un ciob de oglinda, isi ciupi fata de doua ori, ca sa-i vina bujorii, si se duse la masina. Raul o astepta jos si o ajuta sa se urce. Apoi urca si el si-si ceru voie sa fumeze.
— Vai de mine, doar nu eu va voi opri?
— Sincer sa fiu, nu toata lumea suporta dimineata fumul de tigari, de aceea v-am intrebat. Nu as vrea sa va indispun.
— Dar fumati tot timpul?
— Mai mult sa ma usture ochii, sa nu adorm cand sant singur. De plictiseala.
— Dar si acum va plictisiti?
—- Acum nu, dar am o stare ciudata. Asa ca. . .

— Se zice ca nu-i tare sanatos.
— Asa se zice.
— De mult sunteti pe ruta asta?
— De vreo patru luni.
— Nu v-am mai vazut pana acuma.
— Poate nu ati avut ochi pentru mine, poate nu v-am inspirat incredere.
— De ce-mi vorbiti asa?
— Stiu eu? Poate si eu mi-am mai dorit sa am prilejul sa va duc cu masina.
— Vorbiti serios?
— Nu as vrea sa va flatez, dar nu imi sunteti indiferenta.
— Ma faceti sa rosesc.
— Nu intentionez, dar daca sunteti pregatita pentru o confesiune as dori sa va marturisesc ceva.
—Dar ce doriti sa-mi spuneti? Se cade sa-mi spuneti? Sant doar o straina!
— Aveti dreptate. Cu toate ca s-ar putea ca spusele mele sa nimereasca precum nuca in perete, doresc ca anumite lucruri despre mine sa le aflati numai de la mine. Sa le stiti rostul, sa le patrundeti miezul. Si ca sa nu va plictisesc cu introducerea, faptele sant urmatoarele: Va cunosc si va urmaresc de trei luni. Doresc sa ma casatoresc cu TINE. Nu astept nici un raspuns pe loc. Am avut vreme trei luni, mai astept putin hotari-rea TA.
Motorul basculantei torcea uniform. Se auzeau toate zgomotele din jur ce se detasau de huruitul „Bucegi”-ului Nici unul nu era sigur ca bataile inimii proprii nu le aude celalalt.
Iftnia era intr-o stare de semilesin. De aseara pamantul se invarte cu ea ca bezmetic. Si acum cererea asta fulgeratoare in casatorie. Simtea ca i se cer prea multe dintr-o data pentru sufletul si trupul ei de femeie, ca devine o jucarie a hazardului, a sortii. il dorea pe acest om, ii placea de el, ar fi zis chiar ca s-a indragostit de el. Ar fi dorit sa-1 castige, sa se lupte sa-1 aiba,
iar el i se preda de prima data si mai ales legat. Era peste ceea ce si-ar fi dorit. Toata fiinta ii fusese pregatita pentru lupta, iar el i se abandoneaza. A ramas total dezarmata. Nu stia ce trebuie sa faca. Fara sa ceara ceva, avea totul. Nu-i venea sa creada, dar nici nu era o placere ca aceea pe care o simti in urma unei lupte.
— Te rog sa ma lasi jos in oras.
— Stai mult?
— Zece minute.
— Pot sa te astept.
— Bine.
El pleca sa incarce minereu, iar ea… De fapt, ea a simtit ca se inabusa. Avea nevoie de aer. Dorea sa judece ce se intampla cu ea, dar toate-i erau de-a valma in cap. Parca totul era ireal. Simtea ca de pune mana pe ea nici nu s-ar putea retrage, ar putea sa faca ce vrea cu ea. In spate se auzi discret un motor. Sosise Raul si astepta ca ea sa se intoarca. S-a urcat si nu au mai discutat nimic pana in fata casei.
S-a dat jos, a multumit si a plecat fara sa-si mai intoarca capul inapoi.
Cateva zile dupa aceea nu a mai iesit din casa. Crezuse ca ea isi hotaraste singura soarta, dar acum vedea ca nu-i asa. E adevarat ca 1-a dorit mult, dar a crezut ca tatonarile vor dura mai mult timp, perioada in care se vor mai cunoaste, se vor mai apropia, se vor acomoda. Asa parca nici nu era ceea ce s-a gandit ea, prea i s-a oferit pe tava. A devenit banuitoare.
Cum a inceput lucrul la cazan, nu mai exista timp pentru altele. A lucrat schimb dupa schimb, incat nu avea timp nici sa doarma, nici sa manance. Nu te poti increde in nimeni intr-un astfel de loc de munca. Trebuia sa fii tu de fata la toate, altfel de pomana fierbi borhotul, daca-ti rafineaza altii tuica, iar aici nu accepta mana straina.
Trecuse zile bune de cand cazanul mergea cu foc continuu. Aproape ca a uitat de toate, cand intr-o seara, coborand la palincie, il vede pe Raul.
— Saru’mana, domnita!
— Buna seara! — raspunse ea, si in gand isi zicea, iar sant „domnita”, nu ma mai tutuieste. Ce mai ascunde si asta?