De după al Doilea Război Mondial, România a “plecat” cu 13 milioane de oameni, iar Ungaria cu nouă milioane. Astăzi România are 22 de milioane şi Ungaria…9,2milioane. Politica demografică a vecinilor noştri, a fost foarte bună şi deosebit de avantajoasă: terenuri şi bani pentru case tinerilor căsătoriţi: concedii înainte şi după naştere, aproape triplu acordate în ţara noastră: alocaţii de hrană care întradevăr îţi permiteau creşterea şi educarea copiilor. Cu toate aceste măsuri de favorizare a natalităţii, roadele au fost slabe. S-a ajuns la 10 milioane. A venit ’89 şi asemeni altora şi ei au pierdut peste un milion de oameni. În acest caz nefericit, un popor este pe cale de dispariţie nefiind cataclisme, războaie sau epidemii. Atunci ce faci ca să mai exişti? Doamne ce minte de copil. Te uiţi în fostul Imperiu Austriac-în partea a doua şi unguresc- şi ai mai găsit o populaţie cât a Ungariei de acum, prin Slovacia, Serbia, Voivodina, România şi aşa mai departe. Aici vine partea ruşinoasă. Acadeaua. Înaintea vizitei papei Ioan Paul al II-lea în România, în mai 1999, sub directa sa îndrumare, a apărut o carte de prezentare a activităţii sale în această funcţie, cât şi de atunci de când era Karol Woytila şi scria versuri. Pentru români, Sanctitatea Sa a redactat un articol, în care arăta cum “nişte persoane catolice maghiare” au făcut recesământul ceangăilor transformându-i în unguri cu acadeaua. Au profitat de faptul că erau feţe bisericeşti şi erau consideraţi deasupra minciunii şi de faptul că majoritatea ceangăilor erau analfabeţi. Noua lege-i ruşinoasă prin faptul că populaţia maghiară din România este şcolarizată în şcoli de patru limbi, unde a dorit fiecare. Apoi nu cred că pentru a vizita o grădină zoologică la jumătate preţ ar face cineva o cheltuială de peste un milion. Nu cred că vor primi nimic datorită faptului că străbunica mea, Contesa Zichy, a cărui soţ a fost episcop în Ungaria nu şi-a putut intra în posesia pământurilor şi castelului cu acte în regulă(N. Iorga – Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal şi Banat, vol II-1977). Apoi despre Goldiş ştim multe şi avem multe regrete. Vor fi şi din aceia care vor face ceia ce spune actuala conducere a Budapestei, dar e trist că dacă cineva-i consideră pe ungurii din ţara noastră fraţi, de ce caută să-i învrăjbească, dacă n-au alte motive. Doresc să semene ceva şi să culeagă…altceva. Noi am făcut multe lucruri bune împreună, dar ei se cramponează în lucruri care de mult au fost îngropate, mai ales că la ei un ungur născut în Ungaria are alte drepturi, începând chiar cu cele salariale, faţă de un ungur născut în România sau în altă parte. Sperăm ca dumnezeu să le de-a minte celor ce n-au, şi să se întindă fiecare cu propria-i plapomă, numai atât cât e ea… 4-10 iunie 2001