– Ce să-ţi spun nou, raportat la cele ştiute de tine?
– Nu te supăra, am avut impresia că tu doreşti să-mi spui ceva.
– Asta aşa este… şi Doru parcă a căzut pe gânduri. Era însoţit de colegul său de serviciu – Matei, şi el ajuns la vârsta de cinzeci de ani, dar Matei a vea o familie închegată, copii mari, pe când Doru era burlac. De fapt şi el, Doru, a avut o mare iubire, ce în final s-a căsătorit cu prietenul cel mai bun a lui Doru. Au trecut treizeci de ani şi în rarele momente de euforie Bahică, prin care se mai întâmplă să treacă uneori, din ce în ce mai rar, Doru, întotdeauna “îşi evocă fosta lui iubire”, ca pe adevărata Artemiză. Se pare că n-o poate uita pe Mirela, marea şi unica lui dragoste, ratată. De fapt, cum s-ar exprima un cartofor, Doru a mers la cacialma, chiar şi în dragoste. Prietenul său Lucian, şi nu numai el, “ţinea cam aproape de Mirela”, cum făceau mai toţi colegii ei de serviciu, şi acest lucru se preta unei colege îndatoritoare, unei fiinţe inteligente, tolerante, dar mai ales unei foarte frumoase fete cum era Mirela. Atrăgea privirile automat când erai în preajma ei, dar şi discuţiile ce le conducea aveau partea lor de şarm şi inteligenţă. Dacă Lucian a văzut că Doru “nu progresează” în dragostea lor, printr-un artificiu tehnic, l-a obligat pe Doru să spună că “nu o iubeşte pe Mirela”, “într-o discuţie de doi bani” discuţie ce nici nu merită osteneala reluării. Totuş pe acest fond, Lucian, care în perioada scursă de vre-o patru ani de “discuţii sterile” între cei doi, el care a fost foarte aproape de fazele dintre “îndrăgostiţi”, trebuia să se abţină, să nu atace “frontal” problema dragostei sale faţă de Mirela. Acum, cu vorbele lui Doru în urechi, şi cu speranţa în suflet, s-a dus după Mirela căreia i-a transmis că Doru n-o iubeşte. Mirela intrigată de cele auzite, a venit să-i ceară socoteală “împricinatului”. Cum Lucian dădea impresia că totul e un joc, “la obligat “ pe Doru să repete parţial discuţia lor. Se pare că ziua aceea n-a fost una dintre cele mai fericite zile a lui Doru, care mecanic şi cu obidă, a repetat că:”n-o iubeşte pe Mirela”. Fata n-a înţeles umilinţa aceasta din partea “prietenului de patru ani” şi cum dânsa nu era Adela lui Ibrăileanu şi nici Otilia lui Călinescu, a devenit Doamna Lucian.
Se apropiau de blocul lor de locuinţe, transformat în “Asociaţie de proprietari”, bloc din care practic tineretul a dispărut. Cei care n-au plecat în lumea largă, s-au căsătorit şi s-au mutat în altă parte. Se pare că există încă în fiinţa umană acel simţ al protecţiei şi acceptul la o turmă, deoarece, ca un făcut, de fiecare dată când se muta cineva, de altfel foarte rar, în “Asociaţia lor de locatari”, se întâmpla ca acesta s-au aceea să fie un burlac cu vechi state, o domnişoară bătrână, un divorţat, văduv sau văduvă. Spre această “compoziţie” milita şi blocul lor fără ca să existe măcar vre-o “indicaţie” în acest sens. Aşa că acum Doru mai avea în propriul bloc, în afară de foştii colegi de serviciu cu care s-au mutat deodată când le-a fost repartizat “blocul” şi două domnişoare “în vârstă” apropiată de a lui, şi încă un burlac. Deci mai era cu cine “rupe” o canastră ori “să bată” o tablă. În ultimul timp, una din “domnişoare” se arăta mai interesată de Doru. Mara, că despre ea este vorba, aflând că Doru avea ceva “preocupări literare” îl ţinea la curent cu literatura din capitală prin abonamentul dânsei la revista “Luceafărul”.
– Şi, reia discuţia Doru, Mara a început să-mi aţină calea destul de frecvent, pentru a mă pune la curent cu realizările în domeniul literaturii din ţară. Pe mine nu mă prea interesa chestia “de a-mi baga în cap scriitori şi cărţile lor”. Este adevărat că mă duc şi eu la Cenaclul Scriitorilor. Mai citeşte unul o poezie, o proză, asişti la discuţii. Nu că aş muri după aceste lucruri, dar am impresia că spre deosebire de pescari, care trebuie să tacă până prind un peşte, ăştia vorbesc continuu şi vorbesc toţi. Apoi la sfârşit unii mai dau câte-o ţuică, ceea ce nu este rău. În final nu trebuie să spui nimic deoarece vorbesc ei, tu doar să-i asculţi şi din când mai dai din cap. Este suficient. Cunoscând “slăbiciunea” mea pentru literatură, Mara m-a “acroşat” de câteva ori cu nişte date despre un concurs literar, activitate care nu mă interesează deloc, deoarece îţi poţi da şi tu seama, că aceste premii literare, sunt nişte schimburi de servicii între literaţi. Cine o să-i da un premiu lui “Doru’ necunoscutul”? Nici nu se pune problema! Ieri o văd pe Mara că-mi intră în apartament cu “luceafărul” ei în mână. Incepe ea să-mi turăie ce scria “în foaie”, moment în care eu, pentru prima oră o vedeam pe dânsa :“femeie”. Ea continua să-mi spună criteriile şi condiţiile de participare, eu am luat-o de mână, am aşezat-o pe canapea şi atunci mi-am dat seama cât de mult timp a trecut de când eu n-am mai fost cu o femeie. A fost plăcut…
– Măi Dorule, cu concursul ce ai făcut?
– Ce concurs măi omule?! A fost vorba de o relaţie intimă între mine şi Mara, cum să fac concurs?
– Dorule, Concursul literar despre care ţi-a spus Mara…
A…pur şi simplu am uitat…mă duc s-o întreb.